untitled

pe altcineva care să îi asculte în vreme ce tu te îndreptai spre un soldat ale
cărui răni erau vizibile.
Jamie va vorbi cu cineva, mai devreme sau mai târziu. Era timp. Dar
speram că nu va vorbi cu mine.
Era dezvelit până la mijloc și m-am aplecat să îi examinez spatele. Era o
priveliște remarcabilă. Tăieturile de bici erau la o distanță de o palmă, făcute
cu o precizie care oripila. Trebuie să fi stat cu spatele întins cât timp fusese
tăiat. Am aruncat o privire iute spre încheieturile mâinilor – nu aveau
semne. Așadar se ținuse de cuvânt, nu se împotrivise. Și stătuse nemișcat în
timpul acestui chin, plătind pentru viața mea, așa cum convenise.
Mi-am șters ochii cu mânecile. Mi-a trecut prin minte că nu avea să îmi fie
foarte recunoscător dacă mă vedea plângând peste trupul său nemișcat. Miam
mutat greutatea cu un ușor foșnet de pânză. La auzul sunetului a deschis
ochii, însă nu părea bântuit de coșmaruri. Mi-a dăruit un zâmbet, slab și
obosit, dar din toată inima.
Am deschis gura și mi-am dat deodată seama că nu știam ce să spun. Îmi
era imposibil să îi mulțumesc. Era ridicol să îl întreb cum se simte, evident
se simțea ca naiba. În timp ce eu căutam ceva să îi spun, a vorbit Jamie.
— Claire? Ești bine, dragostea mea?
— Dacă sunt bine? Dumnezeule, Jamie!
Lacrimile îmi usturau pleoapele și am clipit cu putere, trăgându-mi nasul.
Jamie și-a ridicat mâna bună atât de încet de parcă ar fi fost legată cu lanțuri
și mi-a mângâiat părul. M-a tras spre el, însă m-am dat în spate, conștientă
pentru prima dată de cum trebuie să arăt, cu fața zgâriată și acoperită cu
rășină, părul țepos îmbibat cu diverse substanțe de nemenționat.
— Vino aici, a spus el. Vreau să te țin în brațe o clipă.
— Dar sunt plină de sânge și de vomă, am protestat, făcând un efort inutil
să îmi netezesc părul.
Jamie a scos un șuierat, singurul sunet pe care coastele sale rupte i-l
permiteau în loc de râs.
— Maica Domnului, englezoaico, sunt sângele și voma mea. Vino aici.
Brațul său m-a cuprins tandru de după umeri. Mi-am odihnit capul pe
pernă alături de al lui și am rămas în tăcere lângă foc, dându-ne unul altuia
putere și liniște. Degetele lui au atins delicat mica rană de sub obrazul meu.
— Nu am crezut că te voi mai vedea vreodată, englezoaico.
Vocea îi era coborâtă și nițel răgușită de la whisky și de la strigătele de
durere.
— Mă bucur că ești aici.
M-am ridicat.
647