untitled

La spitalul Pembroke avusesem un pacient, un yankeu, pe nume Charlie
Marshall. Era un tip plăcut, prietenos cum sunt toți yankeii și foarte
captivant când venea vorba de animale de companie. Animalele sale de
companie erau câinii; Charlie era sergent în Corpul de Armată K-9. Fusese
aruncat în aer, împreună cu doi dintre câinii săi, de o mină antipersonal în
afara unui sătuc din apropiere de Arles. Plângea după câinii săi și adesea îmi
povestea despre ei când stăteam cu el în scurtele momente de răgaz din
timpul turelor mele.
Referitor la subiectul care mă interesa acum, îmi spusese și ce să fac și ce
să nu fac, dacă voi fi atacată vreodată de un câine. Simțeam că era o
exagerare să numesc câine creatura ireală care își făcea drum cu grijă la vale
printre bolovani, însă nădăjduiam că mai păstrase câteva trăsături de
caracter de bază ale urmașilor săi îmblânziți.
— Câine rău, am rostit cu fermitate, privind drept într-un ochi galben. De
fapt, am spus dând foarte încet înapoi spre zidul închisorii, ești un câine
înspăimântător. („Vorbește ferm și tare”, l-am auzit pe Charlie spunând.)
Probabil cel mai rău din câți am văzut vreodată, am rostit cu glas puternic și
ferm.
Am continuat să mă retrag, încercând să ating zidul și, odată ajunsă acolo,
am alunecat spre colț, la vreo zece metri mai încolo.
Am tras de cordonul de la gât și am început să pipăi după încuietoarea
broșei care îmi ținea mantia, continuând să îi spun lupului tare și cu
fermitate ce credeam despre el, despre strămoșii săi, despre rudele sale
apropiate. Fiara părea interesată de diatriba mea, limba bălăbănindu-i-se
într-un rânjet canin. Nu se grăbea, șchiopăta ușor, din câte am putut băga de
seamă când s-a mai apropiat, și era slab și murdar. Poate că nu putea să
vâneze și infirmitatea îl adusese la groapa de gunoi a închisorii pentru a
căuta printre resturi. Speram să fie slăbit; cu cât mai infirm, cu atât mai bine.
Mi-am găsit mănușile de piele în buzunarul mantiei și mi le-am pus pe
mâini. Apoi mi-am înfășurat mantia groasă de câteva ori în jurul
antebrațului drept, binecuvântând greutatea catifelei.
„Câinii atacă la gât”, mă instruise Charlie, „dacă nu primesc altă comandă
de la dresorul lor. Privește-l drept în ochi; vei vedea când se decide să atace.
Atunci e momentul tău.”
Puteam citi mai multe lucruri în acea pupilă galbenă și vicleană, inclusiv
foame, curiozitate, speculație, însă nu vedeam încă hotărârea de a ataca.
— Ești o creatură dezgustătoare, i-am spus, să nu îndrăznești să sari la
gâtul meu!
Eu aveam alte idei. Îmi înfășurasem mantia în câteva falduri largi în jurul
brațului drept, lăsând mare parte din material atârnând, însă brațul îmi era
620