untitled

Era pentru prima dată când Randall vorbea de când ieșisem din celulă. A
arătat spre un alcov îngust în zid, neluminat de torțe. Ieșirea despre care îi
vorbise lui Jamie.
De pe acum căpătasem suficientă stăpânire de sine încât să vorbesc și am
vorbit. Am făcut un pas în spate, astfel încât lumina torțelor să cadă pe mine
cu totul, căci doream ca fața mea să i se întipărească în memorie pentru
totdeauna.
— M-ai întrebat, căpitane, dacă sunt vrăjitoare, am spus cu o voce joasă și
neclintită. Îți voi răspunde acum. Sunt vrăjitoare. Și te blestem. Te vei însura,
căpitane, și nevasta dumitale îți va aduce pe lume un copil, însă nu vei apuca
să trăiești pentru a-ți vedea primul născut. Te blestem cu cunoaștere, Jack
Randall – îți voi spune ceasul în care vei muri.
Chipul îi era în umbră, dar sclipirea din ochii lui îmi spunea că mă credea.
Și de ce să nu mă creadă? Căci spuneam adevărul și știam asta. Vedeam
liniile arborelui genealogic al lui Frank de parcă ar fi fost desenate pe liniile
de mortar dintre lespezile de piatră din zid și numele atașate acestor linii.
— Jonathan Wolverton Randall, am spus cu voce joasă, citind pe lespezi.
Născut pe 3 septembrie 1705. Mort…
A făcut o mișcare convulsivă spre mine, însă nu suficient de iute încât să
mă împiedice să vorbesc.
O ușă îngustă din spatele alcovului s-a deschis scârțâind din balamale.
Așteptându-mă să întâmpin alt întuneric, privirea mi-a fost acaparată de o
lumină orbitoare pe zăpadă. Un ghiont din spate m-a trimis împiedicândumă
cu capul înainte în troiene și ușa s-a trântit în urma mea.
Zăceam într-un fel de râpă din spatele închisorii. Nămeții din jurul meu
acopereau niște mormane de ceva – gunoaie, cel mai probabil. Sub troianul
în care căzusem eu se afla ceva tare; lemn, mai mult ca sigur. Privind spre
colțul zidului care se ridica deasupra mea, am văzut dâre și pete de-a lungul
pietrei, marcând drumul gunoiului aruncat de la o ușă glisantă aflată la
treizeci și ceva de metri deasupra. Acolo trebuia să fie cantina închisorii.
M-am rostogolit, pregătindu-mă să mă ridic, și m-am trezit uitându-mă
într-o pereche de ochi albaștri larg deschiși. Chipul îi era aproape la fel de
albastru precum ochii și tare precum buturuga cu care îl confundasem. M-
am ridicat clătinat în picioare, înecându-mă, și m-am îndreptat înapoi spre
zidul închisorii.
Ține capul în jos și respiră adânc, mi-am spus. Nu vei leșina, ai mai văzut
oameni morți înainte, o mulțime, nu vei leșina – Dumnezeule, avea ochii
albaștri ca ai… nu vei leșina, la naiba!
Reparația mi s-a liniștit în cele din urmă și odată cu ea și pulsul. Pe
măsură ce panica îmi trecea, m-am forțat să mă întorc la leșul acela teribil,
618