untitled

alunecat de câteva ori jupuindu-mi degetele și zgâriindu-mi palmele pe
zidurile de piatră încercând să nu alunec.
Scările aveau o singură calitate. De la fereastra îngustă lăsată pentru ca
bezna să nu fie totală, puteam vedea curtea principală. Acum mă puteam cel
puțin orienta. Câțiva soldați formaseră linii roșii ordonate pentru inspecție,
însă după toate aparențele nu pentru a asista la executarea sumară a unui
rebel scoțian. În curte era o spânzurătoare, întunecată și sinistră, însă
neocupată. Vederea eșafodului a fost ca o lovitură în stomac. Mâinedimineață.
Am coborât bâjbâind scările, ignorând coatele zgâriate și
degetele de la picioare lovite.
Ajungând la capătul de jos într-un foșnet de fuste, m-am oprit să trag cu
urechea. Tăcere de moarte de jur împrejur, dar cel puțin această parte a
castelului era folosită; pe ziduri erau fixate torțe, care vopseau blocurile de
granit în cercuri de pâlpâire roșie, fiecare pată de lumină stingându-se în
întuneric înainte ca o nouă pată în jurul următoarei torțe să scalde zidul în
lumină. Fumul plutea în inele cenușii de-a lungul acoperișului boltit al
coridorului.
Din acest punct nu puteam să înaintez decât într-o singură direcție. Și am
mers, cu pumnalul pregătit. Sunetul înfundat al pașilor pe coridor părea
ireal. Mai fusesem în asemenea carcere, în excursii de o zi, vizitând castele
cu Frank. Însă atunci aerul amenințător al blocurilor masive din granit era
îndulcit de tuburile fosforescente de neon atârnând din arcadele tavanului
cavernos. Îmi aminteam cum mă dădusem înapoi înspăimântată la vederea
celulelor înghesuite, umede și reci, chiar și în acele zile când fuseseră deja
scoase din uz de mai bine de un secol. Văzând rămășițele metodelor vechi și
oribile de tortură, ușile groase și inelele ruginite din pereți, credeam că
reușisem să îmi imaginez chinurile celor închiși în acele celule odioase.
Acum aș fi râs de naivitatea mea. Erau unele lucruri, vorba lui Dougal, pe
care imaginația pur și simplu nu le putea egala.
Am pășit pe vârfuri pe lângă ușile groase de aproape zece centimetri;
suficient de groase încât să înăbușe orice sunet din interior. Aplecându-mă,
m-am uitat după fâșia de lumină de la baza fiecărei uși. Prizonierii puteau fi
lăsați să putrezească în întuneric, însă Randall avea nevoie să vadă ce face.
Podeaua era lipicioasă: murdărie învechită acoperită cu un strat gros de
praf. După toate aparențele, această parte a închisorii nu era folosită prea
des. Însă torțele arătau că cineva era aici.
Cea de a patra ușă avea lumina pe care o căutam. Am ascultat,
îngenunchind pe podea cu urechea apăsată pe fantă, însă nu am auzit decât
pocnetul ușor al focului.
605