untitled

— Ce a spus?
Dougal a făcut o pauză; nu eram sigură dacă era doar un refuz de a
dezvălui informația sau dacă încerca să își găsească cuvintele. Aparent, a
doua ipoteză era cea corectă, căci a început să vorbească alegându-și cu grijă
cuvintele.
— Mi-a zis că, dacă te voi revedea, să îți spun două lucruri, exact așa cum
mi le-a spus ea. Primul a fost „Cred că este posibil, însă eu nu știu.” Și al
doilea… al doilea nu e decât un șir de numere. M-a pus să le repet ca să fie
sigură că le-am memorat corect, căci trebuie să ți le spun într-o anumită
ordine. Numerele erau unu, nouă, șase și șapte.
Silueta înaltă s-a întors spre mine în întuneric, întrebătoare.
— Înseamnă ceva pentru dumneata?
— Nu, am spus și m-am întors spre calul meu.
Însă desigur, însemnau ceva pentru mine.
„Cred că este posibil.” Nu putea sugera decât un singur lucru. Ea credea,
deși nu știa, că este posibil să mă întorc, prin cercul de pietre, în locul de
unde venisem. În mod evident, ea nu încercase, însă alesese – pe propriul
risc – să rămână. Probabil avusese propriile ei motive. Dougal, poate?
Cât despre numere, credeam că știam ce însemnau. I le spusese separat,
pentru a păstra taina care trebuie să îi fi intrat deja în sânge până atunci,
însă toate cifrele erau în realitate un singur număr. Unu, nouă, șase, șapte. O
mie nouă sute șaizeci și șapte. Anul dispariției sale în trecut.
Am simțit o tresărire de curiozitate și un regret adânc. Ce păcat că nu
văzusem cicatricea de la vaccin decât atunci când fusese prea târziu. Cu
toate acestea, dacă aș fi văzut-o mai devreme, m-aș fi întors la cercul de
pietre poate cu ajutorul ei, și l-aș fi părăsit pe Jamie?
Jamie. Gândul la el era o greutate de plumb în mintea mea, un pendul
legănându-se ușor la capătul firului. Nu mai era mult. Drumul se întindea
nesfârșit și sumbru înaintea noastră, uneori dispărând cu totul în mlaștinile
înghețate ori în întinderile largi de apă acolo unde cândva fuseseră poieni și
lande. În ploaia măruntă și înghețată care curând avea să se transforme în
ninsoare, am ajuns la destinația noastră a doua zi, aproape de căderea
întunericului.
Clădirea se înălța impozantă pe fundalul întunecat al cerului înnorat.
Construită în forma unui cub gigantic, cu latura de o sută treizeci de metri,
cu un turn în fiecare colț, putea găzdui trei sute de prizonieri, plus cei
patruzeci de soldați ai garnizoanei și comandantul lor, guvernatorul civil și
personalul său și patru duzini de bucătari, infirmieri, rândași și alți servitori
necesari pentru întreținerea stabilimentului. Închisoarea Wentworth. Am
privit spre zidul amenințător din granit verzui de Argyll, gros de șaizeci de
592