untitled

Am tras adânc aer în piept, pregătindu-mă pentru ce era mai rău. Vești, și
nu dintre cele mai bune, judecând după expresia de pe chipul său. Am mai
tras o dată aer în piept, am înghițit nodul din gât și am înclinat capul.
— Spune-mi.
— E în viață, a spus el și sloiul de gheață cel mai mare din stomacul meu
s-a topit.
Dougal și-a aplecat capul într-o parte, privindu-mă intens. Să vadă dacă
voi leșina? m-am întrebat confuză. Nu conta, nu leșinam.
— A fost arestat în apropiere de Kiltorlity, în urmă cu două săptămâni, a
spus Dougal, cu privirea încă țintă la mine. Nu a fost vina lui, ci doar ghinion.
S-a întâlnit cu șase dragoni la o cotitură a potecii și unul din ei l-a
recunoscut.
— A fost rănit?
Glasul îmi era încă liniștit, însă mâinile începuseră să îmi tremure. Mi-am
desfăcut degetele apăsându-le pe picioare pentru a le domoli.
Dougal a dat din cap.
— Nu din câte am auzit eu.
S-a oprit o clipă.
— Este la închisoarea Wentworth, a spus el ezitând.
— Wentworth, am repetat, mecanic.
Închisoarea Wentworth. Inițial una din fortărețele de temut de la graniță,
fusese construită cândva spre sfârșitul secolului al șaisprezecelea, apoi
transformată și extinsă la intervale în decursul următorilor o sută cincizeci
de ani. Grămada de pietre întinsă acoperea acum aproape doi acri de
pământ, adăpostită în spatele unor ziduri din granit bătut de vremuri, înalte
de un metru. Dar, mi-am spus, chiar și zidurile de granit aveau porți. Am
ridicat privirea pentru a pune o întrebare și am văzut șovăiala pe chipul lui
Dougal.
— Ce mai e? am întrebat.
Ochii verzi-căprui i-au întâlnit pe ai mei fără să clipească.
— În urmă cu trei zile a fost judecat și condamnat la spânzurătoare.
Sloiul de gheață s-a întors, și nu era numai unul. Am închis ochii.
— Cât mai are? am întrebat.
Propriul meu glas se auzea de undeva de foarte departe și am deschis din
nou ochii, clipind pentru a refocaliza privirea în lumina pâlpâindă a lămpii.
Dougal a dat din cap.
— Nu știu. Însă nu mult.
Respirația mi se mai liniștise și am reușit să îmi descleștez pumnii.
— Atunci ar fi bine să ne grăbim, am spus, păstrându-mi calmul. Câți
oameni ai cu dumneata?
583