untitled

Gerul nopții cobora iute în această perioadă a anului și mantia mea grea
abia mă putea proteja de rafalele înghețate de vânt care ne întâmpinau pe
neașteptate în spațiile deschise ale poienilor. Eram prinsă între teama la
gândul că Jamie se ascundea sub cerul liber undeva în nopțile reci și umede
de toamnă și fericirea de a-l revedea. Am simțit un fior de-a lungul spatelui
care nu avea nimic de a face cu frigul.
În cele din urmă, călăuza mea m-a oprit strângându-mi ușor umărul, a
ieșit de pe potecă și s-a făcut nevăzută. Am rămas locului, încercând să îmi
păstrez calmul, cu mâinile băgate la subsuoară pentru a mă încălzi. Eram
convinsă că ghidul meu – sau altcineva – se va întoarce; în primul rând nu îl
plătisem. Cu toate acestea, vântul foșnea printre ciulinii uscați precum
fantoma unei ciute gonind încă speriată de vânător. Și umezeala se infiltra
prin cusăturile cizmelor mele; grăsimea de vidră care proteja împotriva
umezelii se dusese și nu avusesem când și unde să îmi ung din nou cizmele.
Mesagerul a reapărut la fel de neașteptat precum dispăruse, făcându-mă
să îmi mușc limba când mi-am înghițit un țipăt de spaimă. Cu o smucitură a
capului, mi-a sugerat să îl urmez și a dat la o parte o perdea de anini uscați
pentru a mă lăsa să trec.
Intrarea în peșteră era îngustă. Pe un prag ardea o lampă, conturând o
siluetă înaltă care s-a întors spre intrare pentru a mă întâmpina. M-am
repezit în față, realizând chiar înainte de a-l atinge că nu era Jamie.
Dezamăgirea a fost ca o lovitură în stomac și am fost nevoită să fac câțiva
pași în spate și să înghit de câteva ori nodul greu care mi se urcase în gât.
Mi-am lipit brațele de trup, înfigându-mi pumnii în coapse până când m-
am simțit suficient de calmă încât să pot vorbi.
— Cam departe de teritoriul dumitale, nu crezi? am spus cu o voce care
m-a surprins și pe mine prin răceala ei.
Dougal MacKenzie mă privise în timp ce luptam să îmi recapăt cumpătul
cu o oarecare simpatie pe chipul său întunecat. Apoi m-a luat de braț și m-a
condus mai în adâncul peșterii. În capătul îndepărtat erau stivuite câteva
boccele, mult mai multe decât putea căra un singur cal.
Vasăzică, nu era singur. Și, din câte se părea, indiferent ce duceau el și
oamenii lui, prefera să o țină departe de privirile curioase ale hangiilor și
grăjdarilor.
— Contrabandă, presupun? am întrebat, cu o înclinare a capului spre
boccele. Nu, nu e chiar contrabandă… sunt mărfuri pentru prințul Charles,
hm?
Dougal nu s-a obosit să îmi răspundă, ci s-a așezat pe un bolovan în fața
mea, punându-și palmele pe genunchi.
— Am vești, a spus el deodată.
582