untitled

— „Jamie”, mi-am zis, „chiar dacă e o cățea saxonă cu o limbă ca a unei
vipere… cu un fund ca ăsta… ce contează dacă are o față ca de o-o-aieee?”
I-am pus piedică scurt și a plonjat pe burtă cu genunchii sub el când a
atins podeaua cu o bufnitură care a zguduit toată casa.
— Vrei să îmi spui că te-ai însurat cu mine din dragoste? l-am întrebat.
A ridicat sprâncenele, încercând să își tragă respirația.
— Păi… nu asta… încercam… să spun?
Apucându-mă cu un braț de după umeri, și-a strecurat celălalt braț pe sub
fusta mea și a început să îmi aplice o serie de pișcături fără milă pe partea
anatomică pe care tocmai mi-o lăudase.
Întorcându-se pentru a-și lua coșul pentru broderie, Jenny și-a făcut în
acel moment apariția și a rămas în picioare, măsurându-ne cu un aer
amuzament.
— Ce faci aici, Jamie, băiatule? a întrebat ea ridicând o sprânceană.
— Fac dragoste cu nevasta mea, a gâfâit el, fără suflare între chicote și
palme.
— În cazul ăsta, ai putea găsi un loc mai potrivit, a spus ea ridicând și
cealaltă sprânceană. Podeaua are așchii care o să-ți intre în fund.
•
Dacă Lallybroch era o moșie liniștită, era și una foarte ocupată. Toată
lumea părea să se trezească imediat după cântatul cocoșilor și întreaga
fermă se rotea și zbârnâia ca un mecanism complicat de ceas până după
apusul soarelui când una câte una din rotițele și piulițele care îl puneau în
mișcare începeau să se desprindă din mecanism, învârtindu-se în întuneric
la casa ei pentru cină și somn, pentru a reapărea ca prin farmec la locul ei a
doua zi dimineață.
Fiecare bărbat, femeie și copil părea de neînlocuit pentru buna
funcționare a moșiei, încât nu îmi puteam imagina cum se descurcaseră în
acești ultimi ani fără stăpân. Pentru prima dată am înțeles criticile aspre ale
scoțienilor împotriva trândăviei care înainte – sau pe urmă, în funcție din ce
punct priveai – mi se păruse doar o extravaganță pitorescă. Trândăvia ar fi
fost nu doar un semn de decădere morală, ci și un afront împotriva ordinii
naturale a lucrurilor.
Erau și momente de relaxare, desigur. Acele scurte perioade de timp,
scurgându-se prea repede, când totul în jur pare să rămână suspendat în
nemișcare și când existența se balansează într-un punct perfect, precum
momentul în care întunericul se transformă în lumină, când ambele și
niciuna te înconjoară.
Încă savuram un astfel de moment în seara celei de-a doua sau a treia zi
de când sosisem la fermă. Stând pe gardul din spatele casei, vedeam
512