untitled

vizuină de iepuri. Cu doar șase luni în urmă. Dar mi se părea că trecuse o
veșnicie.
Jamie a venit lângă mine la fereastră. Privind pierdut în gânduri spre
ploaia care turna afară, mi-a spus:
— Mai este un motiv. Cel mai important.
— Motiv? am întrebat prostește.
— Pentru care te-am luat de nevastă.
— Adică?
Nu știu la ce mă așteptasem să spună, poate să îmi mai dezvăluie ceva din
istoria familiei sale. Însă ceea ce mi-a zis m-a șocat, într-un anume fel.
— Pentru că te doream.
Și-a întors chipul de la fereastră pentru a mă privi în ochi.
— Mai mult decât am dorit orice în viața mea, a adăugat el în șoaptă.
Am continuat să îl privesc prostește. La orice m-aș fi așteptat, însă nu la
asta. Văzându-mă rămasă cu gura căscată, a continuat vesel.
— Când l-am întrebat pe tatăl meu cum știi care e femeia potrivită, el mia
spus că, atunci când va sosi momentul, voi ști fără umbră de îndoială. Și am
știut. Când m-am trezit în întuneric sub copacul acela pe drumul spre Leoch,
cu tine stându-mi pe piept, înjurându-mă că o să mor la cât sânge curge din
mine, mi-am spus: „Jamie Fraser, vezi bine cât e de mare, simți că e grea ca
un cal de povară, asta-i femeia ta.”
M-am repezit spre el, dar el s-a ferit, vorbind cu repeziciune.
— Mi-am spus în sinea mea: „Te-a îngrijit de două ori în două ceasuri,
flăcăule; viața printre bărbații clanului MacKenzie e așa cum e; măcar să îți
iei o femeie care să știe să panseze o rană și să îndrepte niște oase rupte.” Și
mi-am mai zis: „Jamie, flăcăule, ia gândește-te, dacă atingerea ei e atât de
plăcută pe claviculă, ia imaginează-ți cum s-ar simți mai jos…”
S-a ascuns în spatele unui scaun.
— Sigur, m-am gândit că trebuie să fi fost efectele a patru luni petrecute
la mănăstire, fără farmecul unei prezențe feminine, dar pe urmă, când am
mers pe același cal împreună în întuneric… – a făcut o pauză, oftând teatral,
scăpând dibaci dintre degetele mele care voiau să îl apuce de mânecă – cu
fundul tău frumos și mare strâns între coapsele mele – a evitat la timp o
lovitură îndreptată spre urechea stângă și s-a dat într-o parte, trăgând o
măsuță joasă între noi – și capul acela tare ca piatra lovindu-mă în coșul
pieptului – un ornament mic de metal i-a aterizat în cap și a căzut zăngănind
la podea – mi-am spus…
Râdea atât de tare acum, încât era nevoit să își tragă răsuflarea între
fraze.
511