untitled

Vorbea cu o voce relaxată pentru a nu alarma nici câinii, nici calul. Eu nu
eram la fel de stăpână pe mine, însă m-am strecurat cu grijă spre el. Donas
și-a smucit capul și și-a rotit ochii când i-am luat căpăstrul, dar, cum nu
aveam chef de toanele lui, am tras frâul cu putere în jos și l-am prins de
zăbală.
Buzele groase și catifelate s-au crispat dezvelind dinții, însă l-am tras și
mai tare. Mi-am apropiat fața de ochiul galben care mă fixa nervos și l-am
privit.
— Nici să nu încerci, l-am avertizat, sau vei sfârși carne pentru câini și eu
nu voi ridica un deget să îți scap pielea!
Între timp Jamie pășea încet spre câini cu mâna întinsă spre ei. Ceea ce mi
se păruse o haită mare de dulăi nu erau decât patru câini; un terier micuț cu
blană cafenie, doi ciobănești tărcați și zburliți și un monstru mare cu blană
neagră și maronie care ar fi putut fi fără probleme câinele din Baskerville.
Creatura băloasă a întins un gât mai gros decât mijlocul meu și a
adulmecat pumnul lui Jamie. Coada groasă ca o funie marinărească a prins a
se zbate înainte și înapoi cu fervoare crescândă. Apoi și-a dat pe spate capul
enorm și a lătrat de bucurie, repezindu-se asupra stăpânului său,
doborându-l la pământ în mijlocul drumului.
— „În care Odiseu se întoarce din Războiul Troian și este recunoscut de
câinele său credincios”, i-am spus lui Donas, care a pufnit scurt, exprimânduși
opinia fie despre Homer, fie despre această afișare fără demnitate a
bucuriei care se petrecea în drum.
Jamie, râzând, zburlea blana și trăgea de urechile câinilor, care încercau
cu toții să îi lingă fața. În cele din urmă a reușit să îi împingă într-o parte
suficient încât să se poată ridica, menținându-se cu greutate în picioare,
împotriva demonstrațiilor entuziaste de afecțiune.
— Păi, măcar cineva se bucură să mă vadă, a spus el, râzând, în vreme ce
bătea ușor cu palma capetele bestiilor. Acesta e Luke – a arătat spre terier –
și Elphin și Mars. Sunt frați și sunt niște câini ciobănești foarte harnici. Iar
acesta, a spus el așezând o palmă drăgăstoasă peste capul negru enorm
căruia au început să îi curgă balele în semn de apreciere, este Bran.
— Te cred pe cuvânt, am spus, întinzând precaută mâna pentru a fi
adulmecată. Ce rasă e?
— Staghound.
A scărpinat urechile ciulite, citând:
— „Astfel Fingal și-a ales ogarii:
Ochii de porumbiță, urechile precum frunzele,
Pieptul ca al cailor, piciorul ca o seceră,
Și o coadă lungă departe de cap.”
492