untitled
— Jamie, am spus, simțindu-mi inima frângându-mi-se de o singurătate fără margini. Oh, Jamie. M-am așezat și m-am strâns ca o minge, încercând să mă ghemuiesc în jurul focarului de durere. Nimic nu mai conta, și am plâns până am rămas fără aer. Palmele lui pe umerii mei m-au ridicat, suficient cât să îi văd chipul. Prin ceața lacrimilor i-am văzut expresia pe care o purta în bătălie, expresia luptei care trecuse de punctul încordării și devenise o certitudine calmă. — Te cred, a spus el cu fermitate. Nu înțeleg o iotă – nu încă –, dar te cred. Claire, eu te cred. Ascultă-mă! Între noi doi este adevărul, între tine și mine, și orice îmi vei spune, eu te voi crede. M-a scuturat ușor. — Nu contează ce este. Mi-ai spus. Pentru moment îmi este suficient. Liniștește-te, mo duinne. Așază-ți capul și odihnește-te. Îmi vei spune restul mai târziu. Și eu te voi crede. Încă suspinam, incapabilă să înțeleg ce îmi spunea. M-am luptat, încercând să mă trag deoparte, dar m-a strâns și m-a ținut cu putere la pieptul lui, împingându-mi capul în faldurile tartanului său, repetându-mi fără întrerupere „Te cred”. În cele din urmă, extenuată, m-am liniștit suficient de mult încât să ridic privirea și să spun: — Dar nu mă poți crede. Mi-a zâmbit. Buzele îi tremurau ușor, dar a zâmbit. — Nu îmi poți tu spune ce nu pot, englezoaico. S-a oprit o clipă. — Câți ani ai? a întrebat curios. Nu m-am gândit niciodată să te întreb. Întrebarea era atât de absurdă, încât am avut nevoie de un minut să mă gândesc. — Am douăzeci și șapte… sau poate douăzeci și opt, am adăugat. Asta l-a zguduit o clipă. La douăzeci și opt, femeile pe timpul său erau de obicei considerate în pragul maturității. — Ah, a spus el trăgând adânc aer în piept. Am crezut că ești cam de vârsta mea sau mai tânără. O clipă nu a făcut nicio mișcare. Dar pe urmă a privit în jos și un zâmbet ușor i-a ridicat buzele. — La mulți ani, englezoaico, a spus el. M-a luat complet pe nepregătite și am rămas privindu-l câteva clipe stupid, neînțelegând. — Poftim? am întrebat în cele din urmă. — Am spus „La mulți ani!” Astăzi suntem în 20 octombrie. — Da? am întrebat stupid. Am pierdut șirul zilelor. 474
Tremuram din nou, de frig și de șoc și de forța tiradei mele. M-a tras lângă el și m-a ținut, mâinile lui mari netezindu-mi ușor părul, cuibărindu-mi capul la pieptul lui. Am început din nou să plâng, de data aceasta de ușurare. În starea de teribilă tulburare în care mă aflam, mi se părea normal că, dacă știa vârsta mea reală și încă mă mai dorea, atunci totul era în regulă. Jamie m-a ridicat și, ținându-mă cu grijă la umărul lui, m-a dus în brațe lângă foc, acolo unde pusese șaua calului. S-a așezat, rezemându-se de ea, și m-a ținut, blând și aproape de el. După multă vreme, a vorbit din nou. — Prea bine. Acum spune-mi. Și i-am spus. I-am povestit totul, cu pauze, însă coerent. Mă simțeam amorțită de epuizare, dar mulțumită, ca un iepure care scăpase de o vulpe și găsise adăpost sub un trunchi de copac. Nu era vizuina lui, însă cel puțin își putea trage sufletul. Și i-am spus despre Frank. — Frank, a repetat el blând. Așadar nu e mort, la urma urmei. — El nici nu s-a născut. Am simțit un nou val de isterie lovindu-se de coastele mele, însă am reușit să-mi păstrez controlul. — Nici eu nu m-am născut încă. M-a mângâiat și m-a bătut ușor pe spate până m-am liniștit, murmurându-mi blând în galică. — Când te-am luat de la Randall la Fortul William, a spus el deodată, tu încercai să te întorci. La pietre. Și… la Frank. De aceea ai plecat din poiană. — Da. — Și eu te-am bătut pentru asta. Glasul îi era moale, încărcat cu regret. — Nu aveai cum să știi. Nu îți puteam spune. Începeam să mă simt tot mai amețită. — Nu, nu cred că puteai. A înfășurat mai bine tartanul în jurul meu, vârându-l ușor pe sub umerii mei. — Dormi acum, mo duinne. Nimeni nu o să-ți facă rău; sunt aici. M-am cuibărit în curba caldă a umărului său, lăsându-mi mintea obosită să cadă printre straturile uitării. Mi-am forțat gândurile să iasă la suprafață suficient cât să îl întreb: — Chiar mă crezi, Jamie? A oftat și a zâmbit trist spre mine. — Da, te cred, englezoaico. Dar ar fi fost mult mai ușor dacă ai fi fost doar vrăjitoare. • 475
- Page 424 and 425: diametru de mai puțin de un metru.
- Page 426 and 427: Din spatele meu s-a auzit un țipă
- Page 428 and 429: — Și altele… păi, vocea lui s
- Page 430 and 431: Ducele era încântat. L-a bătut u
- Page 432 and 433: — După cum se vede, nu-l pupi pe
- Page 434 and 435: a-și lua avânt. Un fum aromat a
- Page 436 and 437: Ce s-ar fi întâmplat, mă întreb
- Page 438 and 439: lespezile de piatră, arcuindu-și
- Page 440 and 441: — Femeia aceea e cunoscută drept
- Page 442 and 443: 442 Împingând ușa, am văzut-o p
- Page 444 and 445: — Nu foarte mult, a răspuns ea.
- Page 446 and 447: — Oricine observă cum se uită f
- Page 448 and 449: — A fost nițel riscant să îl u
- Page 450 and 451: 450 — Ah, da. O inimă mare, plin
- Page 452 and 453: — Aducem dovada că acuzatele au
- Page 454 and 455: — Vătafule! a spus el. S-a înto
- Page 456 and 457: 456 — Ce porcărie fără sens! a
- Page 458 and 459: era chiar prințul fermecător din
- Page 460 and 461: A privit în jur, sceptic. Un adăp
- Page 462 and 463: — Deci eu am de ales între a fi
- Page 464 and 465: Și alte asemenea epitete au încep
- Page 466 and 467: mulțimea, însă știam că trebui
- Page 468 and 469: care Arthur Duncan o aflase în cea
- Page 470 and 471: S-a uitat cu mulțumire spre Donas,
- Page 472 and 473: M-a apucat de umeri și m-a strâns
- Page 476 and 477: Am dormit buștean, trezindu-mă c
- Page 478 and 479: — Nu… nu știu nimic despre ea.
- Page 480 and 481: Buzele îmi erau prea amorțite să
- Page 482 and 483: — Da, a spus încet, atât de în
- Page 484 and 485: Am râs, puțin tremurat. — Nici
- Page 486 and 487: 486 • PARTEA A CINCEA • LALLYBR
- Page 488 and 489: Apropiindu-ne astfel de subiectul u
- Page 490 and 491: până la genunchi cu praf roșiati
- Page 492 and 493: Vorbea cu o voce relaxată pentru a
- Page 494 and 495: Asemănarea dintre ei era puternic
- Page 496 and 497: nu-i strângi de ouă. Acum, mă as
- Page 498 and 499: case din depărtare. Privindu-l pe
- Page 500 and 501: — Nu am încercat dintele-draculu
- Page 502 and 503: — Soția mea, a spus el, puțin r
- Page 504 and 505: Stătuse până acum aplecat în fo
- Page 506 and 507: 506 urma noastră, l-am văzut pe J
- Page 508 and 509: de capabilă ca și fratele ei să
- Page 510 and 511: Degetul a bătut deasupra fazanului
- Page 512 and 513: — „Jamie”, mi-am zis, „chia
- Page 514 and 515: 514 Am întins brațul și l-am tra
- Page 516 and 517: Era o zi frumoasă și însorită d
- Page 518 and 519: privire aprigă și lui Tibby i-a s
- Page 520 and 521: Oprit de șuieratul meu, s-a întor
- Page 522 and 523: — Vrei să spui că tatăl lui Ra
— Jamie, am spus, simțindu-mi inima frângându-mi-se de o singurătate<br />
fără margini. Oh, Jamie.<br />
M-am așezat și m-am strâns ca o minge, încercând să mă ghemuiesc în<br />
jurul focarului de durere. Nimic nu mai conta, și am plâns până am rămas<br />
fără aer. Palmele lui pe umerii mei m-au ridicat, suficient cât să îi văd chipul.<br />
Prin ceața lacrimilor i-am văzut expresia pe care o purta în bătălie, expresia<br />
luptei care trecuse de punctul încordării și devenise o certitudine calmă.<br />
— Te cred, a spus el cu fermitate. Nu înțeleg o iotă – nu încă –, dar te cred.<br />
Claire, eu te cred. Ascultă-mă! Între noi doi este adevărul, între tine și mine,<br />
și orice îmi vei spune, eu te voi crede.<br />
M-a scuturat ușor.<br />
— Nu contează ce este. Mi-ai spus. Pentru moment îmi este suficient.<br />
Liniștește-te, mo duinne. Așază-ți capul și odihnește-te. Îmi vei spune restul<br />
mai târziu. Și eu te voi crede.<br />
Încă suspinam, incapabilă să înțeleg ce îmi spunea. M-am luptat,<br />
încercând să mă trag deoparte, dar m-a strâns și m-a ținut cu putere la<br />
pieptul lui, împingându-mi capul în faldurile tartanului său, repetându-mi<br />
fără întrerupere „Te cred”.<br />
În cele din urmă, extenuată, m-am liniștit suficient de mult încât să ridic<br />
privirea și să spun:<br />
— Dar nu mă poți crede.<br />
Mi-a zâmbit. Buzele îi tremurau ușor, dar a zâmbit.<br />
— Nu îmi poți tu spune ce nu pot, englezoaico.<br />
S-a oprit o clipă.<br />
— Câți ani ai? a întrebat curios. Nu m-am gândit niciodată să te întreb.<br />
Întrebarea era atât de absurdă, încât am avut nevoie de un minut să mă<br />
gândesc.<br />
— Am douăzeci și șapte… sau poate douăzeci și opt, am adăugat.<br />
Asta l-a zguduit o clipă. La douăzeci și opt, femeile pe timpul său erau de<br />
obicei considerate în pragul maturității.<br />
— Ah, a spus el trăgând adânc aer în piept. Am crezut că ești cam de<br />
vârsta mea sau mai tânără.<br />
O clipă nu a făcut nicio mișcare. Dar pe urmă a privit în jos și un zâmbet<br />
ușor i-a ridicat buzele.<br />
— La mulți ani, englezoaico, a spus el.<br />
M-a luat complet pe nepregătite și am rămas privindu-l câteva clipe<br />
stupid, neînțelegând.<br />
— Poftim? am întrebat în cele din urmă.<br />
— Am spus „La mulți ani!” Astăzi suntem în 20 octombrie.<br />
— Da? am întrebat stupid. Am pierdut șirul zilelor.<br />
474
Change language