untitled

Nu mai auzisem un asemenea sunet niciodată la vreo ființă vie. Îmi este
imposibil să îl descriu. Aș putea doar spune că este soiul de țipăt pe care l-ai
putea aștepta din partea unei pietre. A fost oribil.
Celelalte pietre au început și ele să țipe. Era un zgomot de luptă și urlete
de bărbați agonizând și nechezat de cai zdrobiți.
Am dat violent din cap sperând că sunetul va înceta, însă țipătul a
continuat. M-am ridicat și m-am îndreptat împiedicat spre marginea
cercului. Sunetele mă împresurau, făcându-mi capul să se învârtă și dinții să
mă doară. Privirea a început să mi se tulbure.
Nu știu acum dacă m-am îndreptat intenționat spre despicătură din
piatra mare sau dacă a fost ceva accidental, o bâjbâială oarbă prin ceața
zgomotului.
Odată, călătorind în timpul nopții, am adormit pe bancheta de lângă șofer
într-o mașină care mergea, legănată de zumzetul motorului și de mișcare,
într-o iluzie a unei imponderabilități senine. Șoferul a intrat prea repede pe
un pod și a pierdut controlul volanului, iar eu m-am trezit din visul plutitor
direct în lumina orbitoare a farurilor și cu senzația amețitoare că mă
prăbușeam cu mare viteză. Acea tranziție abruptă este cea mai aproape de
senzația pe care am trăit-o, însă este departe de adevăr.
Pot doar spune că în acel moment câmpul vizual mi s-a contractat într-un
singur punct întunecat, apoi a dispărut cu totul, lăsând în urmă nu beznă, ci
un vid luminos. Pot spune că mă simțeam de parcă mă învârteam sau că
eram trasă afară din mine însămi. Toate aceste impresii sunt adevărate, însă
niciuna dintre ele nu redă senzația pe care am trăit-o de dislocare completă,
ca și cum aș fi fost izbită cu putere de ceva ce nu era acolo. Adevărul este că
nimic nu s-a mișcat, nu s-a schimbat și nimic nu părea să se fi petrecut, dar
cu toate acestea am trăit un sentiment de teroare fundamentală atât de
puternic, încât mi-am pierdut orice noțiune despre cine, sau ce, sau unde mă
aflu. Eram în inima haosului și nu aveam nicio putere mentală sau fizică să
mă apăr împotriva lui.
Nu pot spune că mi-am pierdut cu adevărat cunoștința, însă cu siguranță
nu am mai știut de mine o vreme. M-am „trezit”, dacă pot spune așa, când m-
am împiedicat de o piatră aproape de poalele dealului. Pe ultima porțiune a
coborâșului mai mult am alunecat și m-am oprit într-o tufă mare de iarbă de
la baza dealului.
Mă simțeam slăbită și amețită. M-am târât spre un pâlc de puieți de stejar
și m-am rezemat de unul dintre ei pentru a mă ridica în picioare. De undeva
din apropiere se auzea o amestecătură confuză de țipete, care mi-a amintit
de sunetele pe care le auzisem și le simțisem în cercul de piatră. Cu toate
47