untitled

— Aducem dovada că acuzatele au pricinuit moartea lui Arthur Duncan
prin vrăjitorie, a citit MacRae cu o voce fermă, neclintită. Și au cauzat
moartea copilului nenăscut al lui Janet Robinson și au făcut barca lui
Thomas MacKenzie să se scufunde și au adus în satul Cranesmuir o boală la
intestine…
Și a continuat așa o vreme. Colum se pregătise cu meticulozitate.
După citirea rechizitoriului au fost chemați martorii. Cei mai mulți dintre
ei erau săteni pe care nu îi recunoșteam; niciunul dintre pacienții mei nu era
printre ei, fapt pentru care le-am fost recunoscătoare.
În vreme ce declarațiile multor martori erau de-a dreptul absurde, iar
alții fuseseră în mod evident plătiți pentru serviciile lor, unele conțineau un
sâmbure de adevăr. Janet Robinson, de exemplu, a fost adusă în fața curții de
tatăl său, palidă și tremurând, cu o vânătaie pe obraz, pentru a mărturisi că
făcuse un copil cu un bărbat căsătorit și încercase să scape de el apelând la
serviciile lui Geillis Duncan.
— Mi-a dat să beau o licoare și mi-a spus să zic de trei ori un descântec,
când luna avea să crească, a bălmăjit fata, mutându-și privirea îngrozită de
la Geilie la tatăl ei, fără să știe care dintre ei reprezenta o amenințare mai
mare. A zis că o să-mi aducă din nou sângele.
— Și? Ți l-a adus? a întrebat Jeff curios.
— Nu la început, domnule judecător, a răspuns fata, dând din cap
speriată. Dar am luat din nou licoarea când luna descreștea și atunci a
început.
— A început? Fătuca a sângerat de era cât pe ce să moară! a exclamat o
doamnă în vârstă, după toate aparențele mama fetei. Doar când a simțit că
moare și-a luat inima în dinți și mi-a spus adevărul.
Foarte doritoare de a oferi detalii îngrozitoare, doamna Robinson a fost
greu redusă la tăcere pentru a face loc următorilor martori.
Nimeni nu părea să aibă ceva concret de spus despre mine, dincolo de
acuzația vagă că, din moment ce asistasem la moartea lui Arthur Duncan și
îmi pusesem mâinile pe el înainte de a muri, în mod clar trebuie să fi avut
ceva de a face cu asta. Aceasta fiind situația, m-am gândit că poate reușeam
să scap. Sau cel puțin așa am crezut până când a apărut femeia de pe deal.
Când a pășit în față, o femeie slabă, gârbovită, acoperită cu un șal galben,
am presimțit că eram la mare strâmtoare. Nu era din sat; nimeni nu o mai
văzuse până atunci. Picioarele goale erau pline de praful drumului pe care îl
bătuse pentru a veni până aici.
— Ai vreo plângere împotriva vreuneia din femeile de aici? a întrebat
judecătorul cel înalt și slab.
452