untitled

A rostit cuvintele cu simplitate, fără obișnuita ei afectare.
— Cum a spus Colum? „Voi avea grijă de ea”? Păi, presupun că asta e o
rezolvare destul de potrivită a problemei.
Am rămas tăcută multă vreme, rumegând ultimele dezvăluiri.
— Geilie, am rostit în cele din urmă, problemele de stomac ale soțului
tău…
A oftat.
— Arsenic alb, a răspuns. M-am gândit că o să-l termine înainte ca burta
să înceapă să se vadă, dar a rezistat mai mult decât am crezut că e posibil.
Mi-am amintit de privirea în care se amestecau revelația și groaza de pe
chipul lui Arthur Duncan când a ieșit din camera de toaletă a soției sale în
ultima zi a vieții.
— Înțeleg. El nu a știut că ești însărcinată până când nu te-a văzut pe
jumătate îmbrăcată, în ziua banchetului în cinstea ducelui. Și când a aflat…
probabil avea un motiv întemeiat să știe că nu e al lui.
Din colțul îndepărtat s-a auzit un râset slab.
— Salpetrul a fost scump, dar a meritat fiecare bănuț.
M-am cutremurat ușor, ghemuită lângă perete.
— De aceea ai fost nevoită să riști să-l ucizi în public, la banchet. Te-ar fi
denunțat că l-ai înșelat și l-ai otrăvit. Sau crezi că și-a dat seama de arsenic?
— Ah, Arthur știa, a răspuns ea. Nu voia să admită, asta e cert – nici măcar
față de sine însuși. Însă știa. Stăteam unul în fața celuilalt la cină și eu îl
întrebam: „Nu mai vrei puțină supă de pește, dragul meu?” sau „O gură de
bere, scumpul meu?” Și mă privea cu ochii aceia bulbucați precum ouăle
fierte și îmi răspundea că nu are poftă de nimic în acel moment. Își împingea
farfuria într-o parte și mai târziu îl auzeam în bucătărie cum înfuleca pe
ascuns mâncarea stând lângă bufet, crezându-se în siguranță, căci nu mânca
nicio lingură de mâncare ce ieșea din mâna mea.
Vocea ei era senină și amuzată de parcă mi-ar fi împărtășit o bârfă
nemaipomenită. M-am scuturat din nou, retrăgându-mă de lângă acel ceva
cu care împărțeam întunericul.
— Nu i-a trecut prin minte că era tonicul pe care îl bea. Nu înghițea niciun
medicament pe care îl făceam eu; comanda un tonic de la o firmă din Londra
– și ăla costa o avere, a spus ea cu o voce înciudată de extravaganța soțului
ei. Tonicul acela avea în compoziție arsenic, așa că nu băga de seamă
diferența de gust când eu mai adăugam otravă.
Întotdeauna auzisem că vanitatea e slăbiciunea care îi pierde pe
criminali; părea că e adevărat, căci ea a continuat să îmi povestească,
ignorând situația în care ne aflam, mândrindu-se cu izbânda ei.
447