untitled

jurul meu părea straniu de îndepărtat, de parcă o draperie căzuse între mine
și mulțimea din sală. Am închis ochii și mi-am plimbat o mână peste buzele
care mă furnicau, încercând să alung gustul morții.
În ciuda morții perceptorului și a formalităților care au urmat cu
funeraliile și înmormântarea, vânătoarea ducelui nu a fost amânată mai
mult de o săptămână. Conștientizarea plecării iminente a lui Jamie era
profund deprimantă; am înțeles dintr-odată cât așteptam să îl văd în fiecare
seară la cină după munca de peste zi și cum îmi tresărea inima când îl
vedeam pe neașteptate în diverse momente ale zilei, cât de mult depindeam
de compania lui și de prezența lui solidă, reconfortantă, în mijlocul
complexităților vieții la castel. Și, pentru a fi cu totul sinceră, cât de mult îmi
plăceau forța lui caldă în patul meu în fiecare seară și trezitul printre
săruturi zâmbitoare și ciufulite în fiecare dimineață. Perspectiva absenței
era sumbră.
M-a ținut strâns, obrazul meu stând cuibărit sub bărbia lui.
— Îmi va fi dor de tine, Jamie, am spus în șoaptă.
M-a strâns și mai aproape, râzând trist:
— Și mie îmi vei lipsi, englezoaico. Nu mă așteptam la asta, dar, sincer să
fiu, mă doare inima să te las.
Mi-a mângâiat ușor spatele, degetele trasând vertebrele.
— Jamie… vei fi cu băgare de seamă?
Îi simțeam râsul huruind în piept amuzat când a răspuns:
— La duce sau la cal?
Avea de gând, spre marea mea îngrijorare, să îl călărească pe Donas la
vânătoarea de cerbi. Aveam viziuni cu armăsarul uriaș sărind de pe o stâncă
doar din încăpățânare îndrăcită, sau zdrobindu-l pe Jamie sub copitele
acelea mortale.
— La amândoi, am răspuns trist. Dacă Donas te aruncă și îți rupi un
picior, vei fi la mila ducelui.
— Adevărat. Însă Dougal va fi acolo.
— El ar fi în stare să îți rupă și celălalt picior, am izbucnit, pufnind.
Jamie a început să râdă, aplecându-și fruntea să mă sărute.
— Voi fi cu băgare de seamă, mo duinne. Îmi promiți și tu la fel?
— Da, am spus, sincer. Te referi la persoana care mi-a făcut descântecul?
Veselia de moment dispăruse acum.
— Poate. Nu cred că te paște vreun pericol, altfel nu aș fi plecat. Dar… ah,
și stai departe de Geillis Duncan.
— Poftim? De ce?
M-am dat puțin în spate pentru a-l privi. Era o noapte întunecată și nu îi
puteam distinge chipul, însă tonul lui era cât se poate de serios.
439