untitled

— Ai idee cât de primejdios e să fii singură aici într-o noapte ca asta,
englezoaico? a întrebat el.
Nu părea furios, ci mai degrabă curios.
— Nu… adică da. Îmi pare rău că te-am făcut să te îngrijorezi pentru mine.
Dar nu puteam lăsa un copil acolo, pur și simplu nu puteam.
— Da, știu, a spus el îmbrățișându-mă scurt. Ai o inimă bună, englezoaico.
Dar nu ai idee cu ce ai de-a face aici.
— Zâne, hm?
Eram obosită și tulburată de întâmplare, însă mă ascundeam sub o
volubilitate iritată.
— Mie nu mi-e frică de superstiții.
Atunci mi-a venit ceva în minte.
— Tu crezi în spiriduși, copii schimbați de zâne și toate astea?
A ezitat o clipă înainte de a-mi răspunde.
— Nu. Nu, nu cred în astfel de lucruri, deși nu aș vrea să îmi petrec
întreaga noapte pe un deal bântuit de zâne. Dar sunt un om educat. În casa
lui Dougal am avut un tutore german, unul bun, care m-a învățat latină și
greacă și din astea și mai târziu, când am plecat în Franța la optsprezece ani
– în fine, am studiat istorie și filosofie și am văzut că lumea e mai mare decât
văile și mlaștinile și caii de apă din lacuri. Dar oamenii aceștia…
A fluturat un braț spre întunericul din spatele nostru.
— Ei nu au fost mai departe de o zi de mers pe jos de locul în care s-au
născut, cu excepția evenimentelor extraordinare precum o adunare a
clanului și asta s-ar putea întâmpla de două ori într-o viață. Ei trăiesc printre
văi și lacuri și singurele lor cunoștințe despre lume sunt predicile părintelui
Bain la slujba de duminică. Asta și vechile legende.
A dat la o parte o creangă de plop tremurător și m-am oprit sub ea. Eram
pe poteca făcută de ciute pe care o urmasem eu și Geilie mai devreme și mi
s-a umplut inima de bucurie cu această nouă dovadă că Jamie își găsea calea,
chiar și pe întuneric. Departe de dealul zânelor, vorbea cu vocea lui
obișnuită, oprindu-se doar din când în când să dea la o parte vreo ramură
care îi stătea în drum.
— Acele basme nu sunt decât un divertisment în mâinile lui Gwyllyn
bardul, când stăm în sală și bem vin Rhenish.
A luat-o la vale pe potecă, iar vocea lui a plutit în urmă spre mine, blândă
și înțelegătoare în aerul răcoros al nopții.
— Aici însă, și chiar și în sat… e altceva. Oamenii trăiesc cu aceste povești.
Presupun că e ceva adevăr în spatele unora din ele.
Gândul mi-a zburat la ochii de chihlimbar ai calului de apă și m-am
întrebat care altele mai erau adevărate.
427