untitled

Din spatele meu s-a auzit un țipăt înfundat de exasperare și pe urmă pași
stropind apăsat în cealaltă direcție. Așa, cel puțin nu va mai încerca să mă
împiedice.
Întunericul cobora cu repeziciune și îmi croiam drum împingând prin
tufișuri și ierburi cât de repede puteam. Nu eram sigură că voi putea găsi
piscul pe care îl căutam dacă întunericul se va lăsa înainte să ajung la el; în
apropiere mai erau alte câteva stânci, toate cam de aceeași înălțime. Și cu
sau fără zâne, gândul de a rătăci singură pe acolo în întuneric nu mă încânta.
Cum urma să mă întorc la castel cu un copil bolnav era o chestiune la care
voi cumpăni la timpul potrivit.
Am găsit în cele din urmă dealul, reperând pâlcul de zade tinere pe care
mi le aminteam la picioarele crestelor. Acum era aproape întuneric, o noapte
fără lună, și eu mă împiedicam și cădeam la fiecare pas. Zadele stăteau
strânse împreună, șoptind în vânticelul serii cu pocnituri, scârțâituri și
oftaturi foșninde.
„Locul ăsta e blestemat”, mi-am spus, ascultând conversația frunzelor
deasupra capului meu în vreme ce îmi croiam drum printre trunchiurile
suple. Nu m-ar fi mirat să întâlnesc o nălucă în spatele unui copac.
Însă am fost destul de mirată. De fapt, m-am speriat de am crezut că leșin
când o siluetă întunecată a alunecat dintre copaci și m-a prins. Am scos un
țipăt ascuțit și am început să lovesc.
— Iisuse Hristoase, am izbucnit, ce cauți aici?
M-am prăbușit pentru o clipă la pieptul lui Jamie, ușurată să îl văd, în
ciuda spaimei pe care mi-o provocase. M-a luat de braț și s-a întors să mă
scoată din pădure.
— Am venit după tine, a spus el cu voce șoptită. Voiam să îți ies în
întâmpinare pentru că se lăsa întunericul. În apropierea pârâului St John m-
am întâlnit cu Geillis Duncan și ea mi-a spus unde ești.
— Dar copilul…, am început, întorcându-mă spre deal.
— Copilul e mort, a răspuns el scurt, trăgându-mă înapoi. Am urcat întâi
acolo, să văd.
L-am urmat fără să mai scot o vorbă, tulburată de moartea copilului, însă
ușurată că nu mă așteptau un urcuș pe stânca zânelor și pe urmă drumul
lung înapoi de una singură. Apăsați de întuneric și de șoapta copacilor, nu
am vorbit nimic până când nu am traversat din nou pârâul, încă udă de la
ultima trecere, nu m-am obosit să îmi scot ciorapii, ci am mărșăluit stropind
în toate părțile. Jamie nu s-a udat, sărind de pe mal pe un bolovan care se
afla în mijlocul apei, deasupra curentului, apoi s-a aruncat pe malul pe care
stăteam eu, precum un săritor în lungime.
426