untitled

— Nu am mai fost bun de nimic, dar, n-am mai fost bun nici pentru ce
plănuia Înălțimea Sa. Nu a părut deloc deranjat când l-am implorat să mă
lase să plec cât mai repede. Dar știam că a doua oară nu mai scap și îndată ce
m-au mai lăsat durerile de burtă, am încălecat un cal din grajduri și dus am
fost. Mi-a luat mult timp să ajung acasă, din moment ce eram nevoit să mă
opresc cam la fiecare zece minute, dar am ajuns până a doua zi la cină.
Dougal a făcut semn cu mâna să îi fie adusă încă o cană cu bere, pe care a
trecut-o prin sală din mână în mână până la Jamie.
— Așa-i, taică-tu a trimis vorbă că el considera că pentru moment ai
învățat destule despre viața de la castel, a spus el, zâmbind trist. Mi s-a părut
mie că scrisoarea avea un ton pe care la vremea aceea nu l-am înțeles.
— Păi, sper, doamnă Fitz, că ați pregătit provizii noi de sirop de
smochine, l-a întrerupt Rupert, împungând-o familiar cu degetul în coaste.
Înălțimea Sa va fi probabil aici într-o zi sau două. Sau o să te ascunzi pe după
fustele nevesti-tii de data asta, Jamie?
Mi-a aruncat o privire pofticioasă.
— Din câte știu eu, s-ar putea să fie nevoie să ai tu grijă de ea. Am auzit că
valetul ducelui nu îi împărtășește preferințele, deși este la fel de activ.
Jamie a împins în spate banca și s-a ridicat de la masă, întinzând o mână
spre mine. Și-a așezat brațul în jurul umerilor mei și a zâmbit spre Rupert.
— Păi, atunci, presupun că vom fi nevoiți amândoi să luptăm, spate în
spate.
Ochii lui Rupert s-au căscat de surpriză îngrozită.
— Spate în spate?! a exclamat el. Știam eu că am uitat să îți spun ceva
înainte de nuntă, flăcăule! Nici nu e de mirare că încă nu ai lăsat-o grea!
Brațul lui Jamie s-a strâns pe umărul meu, întorcându-mă spre arcadă și
am ieșit din sală, urmați de o ploaie de râsete și sfaturi deocheate. În
întunericul coridorului, Jamie s-a sprijinit de zid, cutremurându-se de râs.
Nemaiputând să rezist m-am prăbușit la picioarele lui și am izbucnit într-un
râs incontrolabil.
— Tu nu i-ai spus, nu-i așa? a întrebat Jamie trăgându-și sufletul în cele
din urmă.
Am dat din cap.
— Nu, sigur că nu.
Încă suflând greu, am bâjbâit după mâna lui și m-a ridicat. M-am aplecat
spre pieptul lui.
— Lasă-mă să văd dacă de data asta am înțeles bine.
Mi-a cuprins obrajii între palmele sale și și-a apăsat fruntea de a mea,
chipul fiindu-i atât de aproape încât ochii i se estompau într-o orbită
albastră imensă și respirația îi era caldă pe pielea mea.
417