untitled

38
Era o zi frumoasă, cu frunzișul înmugurit al malurilor abrupte tremurând
în oglinda încrețită a lacului. Călăuza noastră, în ciuda aparentei asprimi, era
vorbăreață și știa o mulțime de lucruri, arătându-ne insulele, castelele și
ruinele care mărgineau lacul lung și îngust.
— Vedeți acolo, acela este castelul Urquhart. A întins mâna spre zidul
neted din piatră, abia vizibil printre copaci. Sau ce a mai rămas din el. A fost
blestemat de vrăjitoarele Văii și a avut parte de multe nenorociri.
Ne-a spus povestea lui Mary Grant, fiica stăpânului castelului, și a
iubitului ei, Donald Donn, fiul poet al lui MacDonald de Bohuntin.
Tatăl fetei, care nu era de acord cu obiceiurile lui MacDonald de a „sălta”
orice vită întâlnită în cale (o profesie străveche și onorabilă în Highland, nea
asigurat călăuza noastră), le-a interzis tinerilor să se vadă, însă ei i-au
ignorat porunca. Tatăl a aflat de asta, l-a atras pe Donald într-o capcană și l-a
prins. Condamnat la moarte, tânărul a implorat să fie decapitat precum un
gentilom, și nu spânzurat ca un hoț de rând. Rugămintea i-a fost ascultată și
tânărul a fost dus la eșafod spunând întruna: „Diavolul îl va smulge pe
Lordul de Grant din pantofi și Donald Donn nu va fi spânzurat.” Și nu a fost,
căci legenda spune că țeasta lui s-a rostogolit de pe butuc și a zis „Mary,
ridică-mi capul”.
M-am înfiorat și Frank și-a trecut un braț în jurul meu.
— S-a păstrat un fragment dintr-unul din poemele sale, a rostit el încet.
Ale lui Donald Donn. Spune așa:
Mâine, unde-mi stau picioarele, acolo îmi va sta și capul.
Nu aveți nicio milă de îndurerata mea fecioară,
Mary a mea, cea frumoasă, cu ochi de căprioară?
I-am luat mâna într-a mea și am strâns-o ușor.
După ce s-au depănat povești după povești despre trădare, crime și
violență, părea că lacul și-a câștigat pe drept reputația sinistră.
— Dar monstrul? am întrebat, cercetând cu privirea într-o parte, spre
adâncurile întunecate.
Părea cu totul potrivit într-un asemenea decor.
Călăuza noastră a ridicat din umeri și a scuipat în apă.
— Păi, ceva tot e cu lacul ăsta. Sunt povești, sigur, despre o dihanie antică
și malefică ce trăia pe vremuri în adâncuri. I s-au adus și sacrificii – vaci și
uneori chiar și bebeluși, aruncați în apă în coșuri de răchită, a rostit,
scuipând din nou. Și unii spun că lacul ar fi fără fund – are o gaură în centru
care e mai adâncă decât orice lac din Scoția. Pe de altă parte…, a spus el și
ridurile dese din jurul ochilor i s-au adâncit și mai mult, era aici o familie,