untitled

căpetenie de clan care ar putea nutri simpatii ascunse în acea direcție. Însă
ceva nu se potrivește. Nu era Sandringham însuși suspectat de a fi iacobit?
Frank s-a întors spre vicar, cu o expresie interogativă. Capul neted și chel
al prelatului s-a încrețit într-o încruntătură identică.
— Păi, da, cred că ai dreptate. Dar așteaptă, să verificăm și la Cameron!
S-a repezit spre biblioteca ticsită cu volume îmbrăcate în piele de vițel.
— El sigur îl menționează pe Sandringham.
— De-a dreptul fascinant, am murmurat.
Atenția mi s-a îndreptat spre panoul din plută uriaș care acoperea un
perete al biroului din podea până în tavan. Conținea un amestec fascinant de
obiecte: cele mai multe erau hârtii de un fel sau altul, facturi de la gaz,
corespondență, înștiințări de la Consiliul Diocezan, pagini răzlețe de romane,
note scrise de vicar, dar și chei, dopuri de sticlă și ceea ce părea a fi bucăți
mici de mașină, prinse în cuie și sfori.
Am examinat la întâmplare acea mulțime de obiecte diverse, cu o ureche
atentă la discuția care se purta în spatele meu. (Ducele de Sandringham a
fost probabil iacobit, s-a stabilit.) Interesul mi-a fost atras de un arbore
genealogic, prins cu mare atenție într-o porțiune specială, cu patru piuneze,
fiecare în câte un colț. În vârful schemei se aflau nume din prima parte a
secolului al șaptesprezecelea. Însă curiozitatea mi-a fost stârnită de numele
înscris pe linia cea mai de jos a arborelui: „Roger W. (MacKenzie)
Wakefield”.
— Mă scuzați, am spus, întrerupând un ultim schimb de păreri aprinse
dacă leopardul din însemnul heraldic al ducelui avea în labă un crin sau se
voia a fi o floare de șofran. Acesta e arborele genealogic al fiului
dumneavoastră?
— Poftim? Ah, păi, da, al lui este.
Distras, vicarul s-a apropiat repede de mine, radiind din nou de încântare.
A desprins cu mare grijă diagrama din panoul de plută și a întins-o pe birou
în fața mea.
— Nu am vrut să își uite propria familie, înțelegeți? mi-a explicat el. Este
un neam vechi, cu origini în secolul al șaisprezecelea.
Arătătorul lui grăsuț a urmărit aproape cu reverență linia descendenței.
— Eu i-am dat numele meu de familie pentru că mi s-a părut mai potrivit,
din moment ce locuiește în casa mea, însă nu am vrut să uite de unde se
trage. Mi-e teamă că familia mea nu e ceva cu care să te lauzi, genealogic
vorbind, s-a strâmbat el cu părere de rău. Vicari și preoți, cu câțiva librari
intercalați pentru varietate, abia își pot urmări descendența până prin jurul
anului 1762 sau pe acolo. Registrele nu s-au păstrat foarte bine, a mai rostit
35