untitled

În timp ce mergeam, gândindu-mă la ce îmi povestise, nu m-am putut
împiedica să nu-i admir măiestria. Fără cuvinte sau scuze, îmi transmisese
mesajul pe care dorea să îl înțeleg. Eu ți-am făcut dreptate, îmi spusese, așa
cum am fost învățat. Și ți-am arătat și clemență, cât am putut. Deși nu te pot
scăpa de durere și umilință, îți dăruiesc propriile mele dureri și umilințe,
astfel încât să îți fie mai ușor să le înduri pe ale tale.
— Te supăra foarte tare? am întrebat deodată. Să fii bătut, vreau să spun.
Îți trecea repede?
Mi-a strâns blând mâna înainte să îi dea drumul.
— De cele mai multe ori îmi trecea înainte să se termine. Cu excepția
ultimei dăți; atunci mi-a luat o vreme să uit.
— De ce?
— Păi, ah, în primul rând aveam șaisprezece ani, flăcău în toată firea…
credeam eu. Și în al doilea rând, a durut ca naiba.
— Nu trebuie să îmi povestești, dacă nu vrei, am spus, simțindu-i
șovăiala. E o poveste dureroasă?
— Nu la fel de dureroasă ca bătaia în sine, a spus el, râzând. Nu, nu mă
deranjează să îți povestesc. Doar că e o poveste lungă.
— Și noi mai avem cale lungă până la Bargrennan.
— Așa e. Păi, bine. Îți amintești că ți-am spus că mi-am petrecut un an la
castelul Leoch când aveam șaisprezece ani? A fost o înțelegere între Colum
și tatăl meu – pentru a mă familiariza cu clanul mamei mele. Am stat acasă la
Dougal doi ani și pe urmă am locuit la castel un an, ca să învăț bunele
maniere, latina și din astea.
— Ah. Chiar mă întrebam cum ai ajuns la castel atunci.
— Da, așa am ajuns. Eram mare pentru vârsta mea, sau cel puțin, eram
înalt; un spadasin priceput, încă de pe atunci. Și un călăreț mai bun decât cei
mai mulți dintre băieții de vârsta mea.
— Și modest, am adăugat.
— Nu chiar. Eram numai cu nasul pe sus și cu o limbă mai ascuțită decât
acum.
— Mi-e imposibil să cred una ca asta, am glumit, amuzată.
— Ba să crezi, englezoaico. Mi-am dat seama că puteam face oamenii să
râdă cu glumele mele și le făceam toată ziua, fără să îmi pese prea mult ce
îmi ieșea din gură și la adresa cui. Uneori eram crud cu unii dintre ceilalți
băieți, fără să vreau, doar că nu îmi puteam ține gura dacă îmi cocea mintea
câte o glumă. A ridicat privirea spre cer, să măsoare timpul. Cerul era și mai
întunecat, acum când luna apusese. Am recunoscut cei trei cosași din
constelația Orionului plutind deasupra liniei orizontului și am fost
neașteptat de mângâiată de prezența lor familiară.
347