untitled

Încet și mai mult sau mai puțin tăcut, ne-am strecurat până la marginea
pâlcului de pini. Sub copaci era întuneric, doar firimituri de lumină trecând
printre crengi până la covorul de ace de dedesubt. Nici măcar Jamie nu putea
păși fără zgomot aici, însă foșnetul acelor uscate se pierdea în murmurul
celor verzi de deasupra. Covorul de pini se crăpa acolo unde o masă de
granit răsărea din pământ.
Acolo, Jamie m-a așezat în fața lui, ghidându-mi mâinile și picioarele
pentru a mă cățăra pe panta crestată a bolovanului uriaș. În vârf, era
suficient loc pentru amândoi să stăm unul lângă celălalt, pe burtă. Jamie și-a
apropiat buzele de urechea mea, abia respirând.
— La zece metri în față, spre dreapta. În luminiș. Îi vezi?
Odată ce i-am zărit, i-am și auzit. Lupi, o haită mică, de opt sau zece, din
câte puteam vedea. Nu urlau, nu aceștia. Prada zăcea în umbră, un bulgăre
întunecat cu un picior în sus, uscat ca un băț și vibrând sub impactul dinților
care trăgeau de carcasă. Se mai auzeau din când în când un urlet slab și un
chelălăit când un pui era dat la o parte de pe halca unui adult și clefăielile
mulțumite ale fălcilor și crănțănitul, pocnetul unui os rupt.
Pe măsură ce privirea mi s-a obișnuit cu scena în lumina marmorată a
lunii, am putut distinge câteva siluete zburlite, întinse sub copaci, sătule și
nemișcate. Smocuri de blană argintie sclipeau ici și colo, în timp ce lupii care
încă se ospătau din carcasă împingeau și smulgeau bucățile fragede pe care
cei dinaintea lor le pierduseră din vedere.
Un cap mare, cu niște ochi galbeni, s-a ivit deodată într-un con de lumină,
cu urechile ciulite. Lupul a scos un sunet moale, de alarmă, ceva între un
schelălăit și mârâit și sub copacii de dedesubt totul a încremenit într-o clipă.
Ochii de șofran păreau să mă privească fix. În postura animalului nu se
putea citi nici teama, nici curiozitatea, ci doar o recunoaștere prudentă.
Palma lui Jamie pe spatele meu m-a avertizat să rămân nemișcată, deși nu
simțeam niciun impuls să o iau la fugă. Aș fi putut rămâne cu ochii țintă la
privirea lupului ore întregi, cred, însă ea – eram sigură că e o femelă, deși nu
știam cum știam asta – și-a fluturat urechile o dată, parcă ajungând la
concluzia că nu eram o primejdie și a plecat capul din nou spre cina ei.
I-am urmărit câteva minute, nemișcați în lumina palidă. În cele din urmă,
Jamie m-a atins ușor pe braț, avertizându-mă că sosise timpul să plecăm. Șia
păstrat mâna pe brațul meu pentru a mă ajuta în timp ce ne strecuram
înapoi printre copaci spre drum. Era pentru prima dată când îi îngăduiam să
mă atingă de când mă salvase din Fortul William. Încă vrăjiți de imaginea
lupilor, nu am vorbit foarte multe, însă am început din nou să ne simțim
confortabil unul cu celălalt.
346