untitled

— De ce nu veniți în birou să serviți încă o ceașcă de ceai împreună cu
mine și soțul dumneavoastră, doamnă Randall? Am făcut cu adevărat o
descoperire interesantă.
Am observat că, în ciuda aparentei stăpâniri de sine, trepida de bucuria
descoperirii făcute, precum un băiețel cu o broască în buzunar. Cu alte
cuvinte, trebuia să mă duc în birou să citesc chitanța de la spălătorie a
căpitanului Jonathan Randall, bonul de la cizmar sau vreun alt document la
fel de fascinant.
Frank era atât de absorbit cu documentele ferfenițite, încât abia dacă și-a
ridicat ochii atunci când am intrat în camera de studiu. Cu o strângere de
inimă le-a încredințat mâinilor durdulii ale pastorului și a ocolit masa
pentru a sta în spatele reverendului Wakefield, privind peste umărul său, ca
și cum nu putea îndura să piardă din ochi hârtiile nici măcar o clipă.
— Da, am spus politicos frunzărind bucățile soioase de hârtie. Hmmm, da,
foarte interesant.
De fapt, caligrafia întortocheată era atât de decolorată și de ornamentată,
încât mi se părea inutil să încerc să o descifrez. O foaie de hârtie, mai bine
conservată decât celelalte, avea un soi de semn heraldic pe antet.
— Ducele de… Sandringham, nu-i așa? am întrebat, cercetând emblema
cu leopardul culcat și însemnul de sub ea, mai inteligibil decât scrisul de
mână.
— Da, într-adevăr, a răspuns vicarul, radiind cu și mai multă încântare.
Un titlu acum dispărut, știți?
Nu știam, dar am încuviințat inteligent din cap, fiind obișnuită cu
pasionații de istorie cuprinși de avântul maniac al descoperirii. De cele mai
multe ori, nu trebuie decât să dai din cap la intervale regulate, rostind „Ah,
adevărat?” sau „Absolut fascinant” în momentele-cheie.
După câteva momente în care Frank și vicarul s-au invitat unul pe celălalt,
celui din urmă i-a revenit onoarea de a-mi vorbi despre descoperirea lor.
Evident, toată acea hârțogăraie dădea de înțeles că strămoșul lui Frank,
faimosul Jack Randall cel Negru, nu fusese doar un soldat oarecare al
Coroanei, ci un agent de încredere – și secret – al ducelui de Sandringham.
— Un fel de agent provocator, nu ți se pare, profesore Randall? i-a
aruncat înapoi mingea lui Frank, care a prins-o și a fugit cu ea.
— Da, într-adevăr. Limbajul este cifrat, desigur…
A întors paginile ușor cu degetul.
— Ah, într-adevăr? am spus eu.
— Însă din asta reiese că Jonathan Randall avea misiunea de a stârni
sentimente iacobite, dacă existau, în rândul familiilor scoțiene proeminente
din zona garnizoanei sale. Scopul fiind de a da în vileag orice baroneți sau
34