untitled

hainele de deasupra destul de bine, însă straturile de dedesubt ale
jupoanelor erau încă îmbibate de apă.
Am deschis un mic dulap din spatele biroului și am descoperit peruca de
rezervă a căpitanului, frumos așezată pe unul din suporturile din fier forjat,
alături de un set din argint compus dintr-o oglindă, câteva perii fără mâner
și un pieptăn din baga, așezate în ordinea rangului în fața perucii. Ducând
suportul cu peruca până la birou, am presărat grijuliu rămășițele nisipului
din clepsidră peste ea înainte de a o pune la loc în dulap.
Stăteam la birou, cu pieptănul în mână, studiindu-mi reflexia în oglindă
când și-a făcut apariția căpitanul Randall. Mi-a aruncat o privire în care a
cuprins ținuta mea răvășită, dulapul vandalizat și sugativa desfigurată.
Fără să clipească, a tras un scaun și s-a așezat în fața mea, ridicându-și
relaxat un picior încălțat cu cizmă, așezându-l pe genunchiul celălalt. O
cravașă se legăna în mâna fină, aristocratică. I-am privit coada împletită din
fâșii de piele negre și stacojii, cum se legăna încet înainte și înapoi peste
covor.
— Ideea are atracțiile ei, a spus el observând cum privirea mea urmărea
mișcarea biciului. Dar probabil pot veni cu una mai bună, dacă îmi îngădui
câteva minute în care să îmi revin.
— Așa mă gândeam și eu, am spus, dându-mi la o parte o șuviță groasă de
păr care îmi alunecase peste frunte. Dar nu ai voie să biciuiești femei, nu-i
așa?
— Doar în anumite circumstanțe, a răspuns el politicos. Care nu se
potrivesc situației dumitale… încă. Dar biciuitul e ceva destul de public. Eu
crezusem că am putea mai întâi să ne cunoaștem mai bine în intimitate.
A întins brațul spre bufetul din spatele său de unde a scos o carafă. Am
sorbit vinul roșu în tăcere, privindu-ne unul pe celălalt pe deasupra
paharelor.
— Ah, uitasem să te felicit pentru căsătorie, a spus el deodată. Te rog sămi
ierți lipsa de maniere.
— Nu face nimic, am răspuns amabil. Sunt sigură că familia soțului meu
îți va fi nespus de recunoscătoare pentru ospitalitatea pe care mi-o oferi.
— Ah, mă îndoiesc, a răspuns el cu un zâmbet cuceritor. Dar pe urmă, nici
nu am considerat necesar să îi anunț că ești aici.
— Și ce te face să crezi că nu știu unde sunt? am răspuns, începând să
simt un gol în stomac, în ciuda deciziei mele de a-l sfida.
Am aruncat o privire iute spre fereastră, dar eram în aripa nepotrivită a
clădirii. Soarele nu era vizibil, însă lumina era aurie; să fi fost pe la jumătatea
amiezii? Cât va mai trece până când Jamie avea să ajungă la calul meu
abandonat? Și cât timp va mai trece până când va pleca pe urma mea de-a
318