untitled

Într-un mod cât se poate de absurd, am găsit gândul că Jamie ar putea
împărți patul cu Laoghaire la fel de supărător ca și cel de a-l părăsi. M-am
blestemat în sinea mea pentru prostie, dar nu mă puteam împiedica să nu
îmi imaginez chipul dulce și rotund, aprins de dorință arzătoare, și mâinile
lui mari îngropându-se în părul ei ca raza de lună…
Mi-am descleștat dinții și mi-am șters lacrimile de pe obraji. Nu aveam
nici timp, nici energie pentru astfel de reflecții lipsite de noimă. Trebuia să
plec, chiar în acel moment, cât încă mai puteam. Putea fi singura mea șansă.
Speram ca Jamie să mă uite. Știam că eu nu îl voi putea uita niciodată. Însă
pentru moment, trebuia să mi-l scot din minte, altfel nu aș mai fi capabilă să
mă concentrez la misiunea mea, care era destul de primejdioasă.
Precaut, am coborât de-a lungul malului abrupt până la mal. Sunetul apei
învolburate înăbușea cântecul păsărilor din păduricea de deasupra. Avea să
fie un drum anevoios, dar cel puțin aici era suficient spațiu cât să poți păși
pe lângă marginea apei. Malul era noroios, și presărat cu pietre, însă puteam
merge pe acolo. Mai la vale, am văzut că urma să fiu nevoită să pășesc pur și
simplu prin apă și să-mi croiesc drum cu mare băgare de seamă sărind din
piatră în piatră, balansându-mă deasupra șuvoiului, până când malul avea să
se lărgească suficient încât să îmi permită să pășesc pe el.
Mi-am croit drum anevoie, estimând cât timp aveam la dispoziție. Jamie
spusese doar că se vor întoarce până la apusul soarelui. Cinci sau șase
kilometri până la Lag Cruime, însă nu aveam cum să știu în ce stare se aflau
drumurile, nici cât timp avea să le ia întâlnirea cu Horrocks. Dacă se afla
acolo. Dar va fi acolo, mi-am spus în gând. Hugh Munro spusese că va fi acolo
și, oricât de stranie fusese acea apariție, Jamie în mod evident îl considera o
sursă de informație demnă de încredere.
Piciorul mi-a alunecat de pe prima piatră a pârâului și am plonjat în apa
înghețată până la genunchi, udându-mi fusta. M-am retras pe mal, mi-am
ridicat fustele cât de mult am putut și mi-am scos ciorapii și pantofii, pe care
mi i-am strecurat în buzunarul făcut din fusta mea suflecată, apoi am pus din
nou piciorul pe piatră.
Am băgat de seamă că dacă îmi chirceam degetele de la picioare, reușeam
să pășesc de pe o piatră pe cealaltă fără să alunec. Fusta strânsă nu îmi
dădea voie să văd unde puneam piciorul și nu doar o dată m-am trezit
alunecând în apă. Picioarele îmi erau înghețate și, când tălpile mi-au amorțit,
îmi era tot mai greu să îmi mențin strânsoarea.
Spre norocul meu, malul s-a lărgit din nou, și am pășit recunoscătoare pe
țărm, în noroiul lipicios și cald. Scurte perioade de lipăit mai mult sau mai
puțin confortabil alternau cu perioade mult mai lungi de pășit într-un
echilibru precar de pe o piatră pe alta, prin apele repezi și înghețate și am
315