untitled

și nu sfârșitul primăverii. Florile se transformaseră din violetul, rozul și
albul fragil al florilor de mai în galbenul și auriul cald al grozamei și
salcâmului. Cerul era de un albastru mai intens, dar suprafața lacului era
aceeași; un albastru întunecat și nemișcat care prindea reflexiile malurilor
de deasupra și le ținea prizoniere, înmuindu-le culorile, ca sub o bucată de
sticlă afumată.
În depărtare, pe lac, se vedeau chiar și câteva ambarcațiuni. Deși, atunci
când una din ele s-a apropiat, am remarcat că era o luntre pescărească, o
jumătate de cochilie grosolană din piele tăbăcită învelind un cadru, nu
silueta suplă din lemn cu care eram obișnuită.
Același miros înțepător care se ridică din toate apele era și aici; o
amestecătură ascuțită de verdeață iute și frunze putrezite, apă proaspătă,
pești morți și noroi cald. Deasupra tuturor, plutea același aer de stranietate
ascunsă. Bărbații, la fel ca și caii, păreau să îl simtă și atmosfera în tabără era
apăsătoare.
După ce am găsit un loc confortabil în care să așez pătura de dormit
pentru mine și Jamie, m-am aventurat până la malul lacului pentru a-mi clăti
fața și mâinile înainte de cină. Malul se prăvălea abrupt până dispărea cu
totul într-o formațiune de lespezi de piatră așezate ca un soi de dig
neregulat. Sub mal era liniște, acesta fiind ferit de privirile și de zgomotele
din tabără și m-am așezat sub un copac pentru a mă bucura de un moment
de relaxare. Din ziua căsătoriei mele grăbite cu Jamie, nu mai eram urmărită
la fiecare pas; măcar atât reușisem.
Cu mintea aiurea, culegeam mănunchiuri de samare zburătoare dintr-o
creangă aplecată mai jos și le aruncam în apă, când am observat valurile
unduitoare care se băteau de pietre crescând în intensitate, parcă împinse
de un vânt ce se apropia. Un cap mare și turtit a ieșit la suprafață la mai
puțin de trei metri depărtare. Vedeam apa retrăgându-se de pe solzii rotunzi
care coborau din coamă de-a lungul greabănului sinuos. Apa era agitată pe o
distanță destul de mare și din loc în loc am observat o unduire masivă și
întunecată pe sub suprafața lacului, deși capul rămăsese nemișcat.
Am rămas aproape nemișcată. În mod straniu, nu îmi era teamă. Aveam
un sentiment vag de înțelegere pentru o creatură care, la fel ca și mine, era
într-un alt timp, căruia nu îi aparținea, cu ochii plați vechi precum
străvechile ei mări eocene, ochi deveniți tulburi în adâncurile mâloase ale
refugiului său îmbătrânit. Și mai era un sentiment de familiaritate,
amestecat cu irealitatea lui. Pielea alunecoasă era fină, de un albastru adânc,
cu o linie aprinsă verde aruncând irizații scânteietoare sub maxilar. Și ochii
fantastici, lipsiți de pupile, erau de culoarea ambrei, strălucitoare, profundă.
Atât de frumoasă.
301