untitled

ferestrele înainte să intre pe ușa din față. Dar cel mai probabil, s-au oprit aici
să se răcorească.
Ne-am continuat urcușul, trecând de punctul în care poteca sălbatică se
termina în smocuri de salcâm galben și rododendron. Eram printre colinele
de la poalele munților și stâncile de granit se ridicau mai înalte decât capul
lui Jamie, amintindu-mi dureros de stâncile de la Craigh na Dun.
Am ieșit apoi în vârful unui fort, dealurile întinzându-se jos într-un
splendid povârniș de pietre și iarbă de jur împrejurul nostru. Cele mai multe
locuri din Highlands îmi dădeau senzația că sunt înconjurate de copaci sau
stânci sau munți, însă aici eram expuși vânturilor răcoroase și razelor
soarelui care se ivise parcă pentru a celebra căsătoria noastră neobișnuită.
M-a cuprins un sentiment euforic de libertate că scăpasem de sub
influența lui Dougal și de compania claustrofobică a atâtor bărbați. Eram
tentată să îl rog pe Jamie să fugă departe și să mă ia cu el, dar rațiunea a
învins. Niciunul dintre noi nu avea niciun ban și nimic de mâncare în afară
de cele câteva merinde pentru prânz pe care le avea în geantă. Cu siguranță
aveau să plece pe urmele noastre, dacă nu ne întorceam la han până la
apusul soarelui. Și în vreme ce Jamie se putea cățăra cu ușurință pe stânci o
zi întreagă fără să transpire și fără să își piardă suflul, eu nu aveam o
condiție fizică atât de bună. Văzându-mi obrajii înroșiți de efort, m-a așezat
pe o piatră și s-a așezat lângă mine, plimbându-și mulțumit privirea peste
coamele dealurilor în timp ce aștepta ca eu să îmi recapăt răsuflarea. Eram
fără îndoială în siguranță aici. Gândindu-mă la Gardă, am pus dintr-un
impuls o mână pe brațul lui Jamie.
— Mă bucur din suflet că nu valorezi prea mult, am spus.
M-a privit un moment, frecându-și nasul, care începuse să se înroșească.
— Păi, aș putea să iau asta în mai multe feluri, englezoaico, dar având în
vedere împrejurările, mulțumesc.
— Eu ar trebui să îți mulțumesc, am răspuns eu, că te-ai căsătorit cu
mine. Trebuie să recunosc, prefer să fiu aici decât în Fortul William.
— Îți mulțumesc pentru compliment, doamna mea, a spus el cu o
plecăciune ușoară. Și eu de asemenea. Și dacă tot ne mulțumim unul altuia,
eu ar trebui să îți mulțumesc că te-ai căsătorit cu mine.
— Ă-ă… păi…, m-am îmbujorat încă o dată.
— Nu doar pentru asta, englezoaico, a mai adăugat el, cu zâmbetul larg.
Deși doar atât era suficient. Dar pe deasupra, cred că mi-ai salvat viața, cel
puțin din punctul de vedere al clanului MacKenzie.
— Ce vrei să spui?
— Una e să fii pe jumătate MacKenzie, mi-a explicat el. Dar să fii pe
jumătate MacKenzie, însurat cu o englezoaică e alta. Șansele ca o muiere
257