untitled

— Era mai riscant să mă lase acolo unde eram. În întregul comitat
mișunau patrulele englezești – vezi tu, noi fusesem o bandă destul de activă,
eu și tovarășii mei, și cred că Dougal nu voia ca englezii să mă găsească prin
bordeiul vreunului fermier, zăcând inconștient.
— Sau în propria lui casă? am întrebat, cu o undă de cinism.
— Cred că m-ar fi dus la el acasă, dacă nu l-ar fi împiedicat două motive, a
răspuns Jamie. Unul, în acel moment avea un oaspete englez. Al doilea, s-a
gândit, după cum arătam, că oricum aveam să mor, așa că m-a trimis la
abație.
Abația Sfintei Anne de Beaupré, de pe coasta franceză, era, se pare,
domeniul celui care odinioară fusese Alexander Fraser, acum abate al
sanctuarului de închinăciune și educație. Unul din cei șase unchi ai lui Jamie
din neamul Fraser.
— El și cu Dougal nu se înțeleg foarte bine, mi-a explicat Jamie, însă
Dougal a înțeles că nu se putea face mare lucru pentru mine aici, iar dacă era
să primesc ajutor, atunci acolo aveam să-l primesc.
Și așa a fost. Ajutat de cunoștințele medicale ale călugărilor și de propria
sa constituție robustă, Jamie supraviețuise și se întremase în timp, sub
îngrijirea sfinților călugări ai Sfântului Dominic.
— Îndată ce m-am întremat, m-am întors, mi-a explicat el. Dougal și
oamenii lui m-au așteptat pe coastă și ne îndreptam spre pământurile
clanului MacKenzie, când ne-am… ă-ă… întâlnit cu tine.
— Căpitanul Randall a spus că furați vite, am intervenit.
Jamie a zâmbit, netulburat de această acuzație.
— Păi, Dougal nu e omul care să piardă o ocazie de a câștiga ceva, a
remarcat el. Am întâlnit în drum o cireadă frumoasă de vite, păscând
liniștite și singure pe un imaș. Deci…
A ridicat din umeri, cu o acceptare fatalistă a inevitabilităților vieții.
Din câte se părea, eu mă nimerisem la încheierea confruntării dintre
oamenii lui Dougal și dragonii lui Randall. Văzând că englezii îi înconjoară,
Dougal își trimisese jumătate din oameni într-un crâng, mânând vitele
înaintea lor, în timp ce ceilalți se ascunseseră printre copacii tineri, pregătiți
să îi prindă pe englezi într-o ambuscadă, când aveau să se apropie.
— Și a funcționat, a spus Jamie încântat. Am țâșnit înaintea lor și am
mânat caii drept prin ei, urlând din toți rărunchii. S-au luat după noi,
desigur, și am încins o cursă veselă pe deal în sus, prin gârle, peste stânci, tot
mai departe, și asta în timp ce restul oamenilor lui Dougal se strecurau peste
hotar cu vitele. Vestoanele roșii ne-au pierdut urma, iar noi ne-am ascuns în
coliba unde te-am văzut pentru prima oară, unde am așteptat să se însereze,
ca să ne strecurăm înapoi spre casă.
239