untitled

Auzeam câteva ecouri slabe din camera comună cu două etaje mai jos și o
scurtă succesiune de zgomote și pași, care nu au făcut altceva decât să îmi
accentueze și mai mult starea de izolare. Era pentru prima dată când
fusesem lăsată complet singură de la sosirea mea la castel și nu eram deloc
sigură că îmi plăcea.
Pluteam agitată între somn și realitate când urechile mele au prins un
scârțâit de podele pe coridor care nu prevestea nimic bun. Pasul era rar și
șovăitor, de parcă intrusul ar fi ezitat în drumul său, atent la fiecare zgomot
pe care îl făcea la fiecare pas. M-am ridicat în capul oaselor, pipăind după
lumânarea și amnarul de lângă pat.
Mâna mea, căutând orbește, a lovit amnarul, răsturnându-l la podea cu o
bufnitură surdă. Am înghețat, la fel ca și pașii de pe coridor.
S-a auzit o ușoară zgrepțănătură, ca și cum cineva căuta ivărul. Știam că
ușa nu era încuiată; deși era prevăzută cu urechi pentru bară, îl căutasem în
zadar înainte de a mă băga în pat. Am apucat suportul, am smuls din el
capătul lumânării și am alunecat jos din pat încercând să fac cât mai puțin
zgomot, strângând în mâini ceramica grea.
Ușa a scârțâit ușor din balamale și s-a deschis. Singura fereastră a
camerei era bine închisă pentru a împiedica să intre vântul și lumina; cu
toate acestea, am reușit să disting silueta ștearsă când s-a deschis ușa.
Umbra a crescut, apoi, spre uimirea mea, s-a micșorat și a dispărut,
închizând la loc ușa. Totul a fost din nou învăluit în tăcere.
Am rămas lipită de perete o vreme care mi s-a părut o veșnicie, ținândumi
respirația și încercând să disting ce se petrece printre bubuiturile inimii
care îmi răsunau în urechi. În cele din urmă, m-am îndreptat spre ușă,
înconjurând cu grijă camera pe lângă perete, gândind că scândurile podelei
trebuie să fie mai solide pe acolo. Întindeam piciorul la fiecare pas, lăsândumi
treptat greutatea pe el, oprindu-mă apoi și căutând șanțul dintre două
scânduri din podea, înainte de a pune celălalt picior în față.
Când am ajuns la ușă, m-am oprit, cu urechea lipită de tăbliile subțiri, cu
mâinile întinse îmbrățișând cadrul, în gardă în cazul în care cineva ar da
buzna înăuntru. Mi s-a părut că am auzit niște sunete foarte discrete, însă nu
eram sigură. Erau doar sunetele bărbaților de jos sau era respirația
înăbușită a cuiva de cealaltă parte a ușii?
Adrenalina, pompată constant în sistem, îmi provoca o ușoară stare de
greață. Plictisită în cele din urmă de această pândă absurdă, am strâns
zdravăn suportul de lumânare și, trăgând ușa cu putere, am sărit în coridor.
Am „sărit” e mult spus; de fapt am făcut doi pași, mi-am prins picioarele
în ceva moale și am căzut cât eram de lungă pe jos, zdrobindu-mi palmele și
lovindu-mă tare cu capul de ceva solid.
196