untitled

Dar poate tocmai asta era ideea. Îmi aminteam sclipirea stranie din ochii
lui Dougal când îmi spusese „Credeam că nu înțelegi galica?” Poate fusese un
test, pentru a-și da seama dacă eram cu adevărat neștiutoare. Căci un spion
englez nu ar fi fost trimis în inima Highlands incapabil să vorbească cu mai
bine de jumătate din locuitori.
Însă nu, conversația pe care o surprinsesem între Jamie și Dougal părea
să indice că Dougal era într-adevăr iacobit, deși, din câte înțelesesem eu,
Colum nu era… încă.
Capul a început să îmi bâzâie din pricina acestor supoziții și m-am
bucurat să văd că ne apropiam de un sat destul de bine dezvoltat. Asta
însemna că vom găsi un han bun și o cină decentă.
Hanul era într-adevăr primitor, după standardele cu care începusem să
mă acomodez. În ciuda faptului că patul era, după toate aparențele, făcut
pentru pitici – și aceia înțepați de purici – cel puțin se afla într-o cameră în
adevăratul sens al cuvântului. În câteva din hanurile mai mici dormisem pe
o banchetă de lemn în sala comună, înconjurată de trupurile bărbaților care
sforăiau și de umbrele cocoșate ale siluetelor învelite în tartane.
De obicei adormeam imediat, indiferent de condițiile de somn, epuizată
după o zi petrecută în șa și o seară de politică ascultându-l pe Dougal. Cu
toate acestea, în prima seară petrecută la un han, rămăsesem trează
jumătate de ceas, fascinată de varietatea remarcabilă a zgomotelor pe care
le putea produce aparatul respirator al bărbaților. Un întreg dormitor plin
cu infirmiere nici nu se compara.
Mi-am dat seama, ascultând corul, că bărbații din salonul de spital
sforăiau foarte rar. Respirau greu, asta da. Horcăiau, uneori gemeau și
alteori suspinau sau chiar țipau în somn. Dar nu se puteau compara cu
gălăgia asta sănătoasă. Poate pentru că cei răniți sau bolnavi nu ajungeau să
doarmă atât de profund încât să se relaxeze într-un asemenea sforăit.
Dacă observațiile mele erau corecte, atunci tovarășii mei erau în cea mai
bună formă. Trupurile întinse fără grijă, chipurile relaxate, strălucind în
lumina flăcărilor din cămin erau semne evidente ale acestei forme.
Abandonul absolut al somnului lor pe scândurile tari satisfăcea un apetit la
fel de sănătos precum cel cu care înfulecau cina. Legănată de sunetele din
jurul meu, îmi trăsesem mantia de călătorie peste umeri și mă dusesem să
mă culc la rândul meu.
Prin comparație, m-am trezit simțindu-mă nițel stingheră în splendoarea
solitară a mansardei mele înghesuite și puturoase. Deși scosesem
cearșafurile și bătusem salteaua pentru a alunga colocatarii nedoriți, nu
reușeam să adorm, atât de întunecată și de tăcută părea să fie camera în
jurul meu după ce suflasem în lumânare.
195