untitled

din zilele moderne, precum doamna Buchanan, poștărița, dacă cineva
precum Murtagh, de exemplu, i-ar răsări din pământul de sub picioare?
Cea mai probabilă reacție, mă gândeam, era să o iei la fugă, să chemi
poliția, sau să nu faci nimic, doar să le povestești prietenilor și vecinilor ce
lucru extraordinar ți s-a întâmplat în urmă cu câteva zile…
Cât despre vizitator? Păi, cred că ar reuși să se integreze în noua epocă
fără a atrage prea mult atenția asupra lui, dacă era precaut și norocos. Până
la urmă, eu reușisem să trec cu un oarecare succes drept un rezident normal
al acestor timpuri și locuri, deși înfățișarea și vorbirea mea cu siguranță
ridicaseră numeroase suspiciuni.
Dar dacă o persoană pierdută în timp era prea diferită, sau dacă povestea
cu voce tare ce i se întâmplase? Dacă ieșirea era în epocile primitive, cel mai
probabil un străin cu înfățișare neobișnuită ar fi fost ucis pe loc, fără alte
întrebări. Iar în vremurile mai evoluate, lumea l-ar lua cel mai probabil
drept nebun și l-ar încuia într-o instituție pe undeva, dacă nu își ținea gura.
Acest soi de episoade trebuie să se fi petrecut de când era lumea, am
reflectat. Chiar dacă beneficiam de martori, nu existau niciun fel de indicii,
nimic care să spună ce s-a întâmplat, deoarece singura persoană care știa
răspunsul nu mai era acolo. Cât despre cei care dispăreau, ei probabil aveau
să își țină gura închisă la celălalt capăt al timpului.
Adâncită în gânduri, nu băgasem de seamă murmurul slab de voci sau
fâșâitul pașilor prin iarbă și am sărit speriată când am auzit un glas vorbind
de la câțiva metri depărtare.
— Dracu’ să te ia, Dougal MacKenzie, spunea glasul. Neam sau nu cu tine,
nu îți datoram asta.
Glasul era coborât, dar furios.
— Chiar nu? a spus celălalt glas, ușor amuzat. Eu parcă îmi amintesc un
anume jurământ, prin care promiteai ascultare. „Atât timp cât picioarele
mele calcă pe pământul clanului MacKenzie” cred că zicea.
S-a auzit o bufnitură înfundată, ca un picior care lovea pământul.
— Și ăsta e pământul clanului MacKenzie, flăcăule.
— I-am jurat supunere lui Colum, nu ție.
Așadar era tânărul Jamie MacTavish, și aveam voie să ghicesc din trei
încercări motivul supărării sale.
— E același lucru, și tu știi asta foarte bine.
S-a auzit o plesnitură ușoară, ca și cum o palmă ar fi atins un obraz.
— Supunerea ta este față de căpetenia clanului și în afara castelului eu
sunt capul, brațele și picioarele lui Colum.
— Și niciodată n-am văzut un exemplu mai bun în care dreapta nu știe ce
face stânga, a venit imediat replica.
185