untitled

căra cuminte produsele în căruță. Destul de rar câte un pumn de bănuți
dispărea în adâncimile tolbei de piele cu un clinchet slab. Între timp, soldații
stăteau tolăniți la umbra copacilor sau dispăreau prin pădurile de pe malul
apei – probabil să vâneze.
În decursul următoarelor zile s-au repetat variațiuni ale acestei scene.
Din când în când eram poftită în câte o căsuță, să beau cidru sau lapte și
toate femeile se înghesuiau în singura încăpere pentru a sta de vorbă cu
mine. Uneori câte un mănunchi de bordeie sărăcăcioase era suficient de
mare încât să țină o cârciumă sau chiar un han, care devenea cartierul
general al lui Dougal pentru acea zi.
Uneori plata arendei însemna un cal, sau o oaie, sau alte animale vii.
Acestea erau de obicei date cuiva dintr-un sat vecin, la schimb pentru ceva
mai ușor de dus, ori, dacă Jamie socotea un cal potrivit pentru a fi ținut în
grajdurile castelului, era adăugat convoiului nostru.
Chiar mă întrebam ce căuta Jamie în suita aceasta. Deși tânărul se
pricepea bine la cai, după cum știam, la fel de pricepuți erau cei mai mulți
dintre bărbații din convoiul nostru, inclusiv Dougal. De asemenea, luând în
considerare că ni se ofereau foarte rar cai drept plată și de obicei nu era
nimic spectaculos în materie de rasă, mă întrebam de ce se considerase
necesar să aducem cu noi un cunoscător atât de fin. Trecuse o săptămână de
când ne aflam pe drum, într-un sat al cărui nume nu îl pot pronunța, când
am aflat adevăratul motiv pentru care Dougal îl luase pe Jamie.
Satul, deși micuț, era suficient de mare încât să se laude cu o tavernă cu
două sau trei mese și câteva scaune betege. Acolo ținea Dougal audiențele și
colecta arendele. Și după un prânz destul de greoi compus din carne de vită
în saramură și napi, a ținut judecată, cumpărând bere pentru toți arendașii
și fermierii care mai rămăseseră după ce-și încheiaseră socotelile și sătenii
care se strecuraseră înăuntru după ce își terminaseră treburile zilnice
pentru a căsca gura la străini și a afla noutăți.
Stăteam tăcută pe o bancă de lemn dintr-un colț, sorbind bere acră și
savurând o pauză de la călătoria călare. Nu eram foarte atentă la conversația
lui Dougal, care oscila între engleză și galică, pe subiecte variate de la bârfe
la agricultură la ceea ce păreau a fi glume deocheate și povești încâlcite. Mă
întrebam absentă cât timp ne va lua, în ritmul acesta, să ajungem la Fortul
William. Și odată ajunși acolo, cum aș putea face să mă despart de scoțienii
de la castelul Leoch fără să am de-a face cu garnizoana armatei engleze.
Pierdută în propriile gânduri, nu băgasem de seamă că Dougal vorbea de
unul singur de ceva vreme, de parcă ținea un soi de cuvântare. Spectatorii
săi îl urmăreau cu sufletul la gură, scoțând din când în când scurte
exclamații sau interjecții. Revenind treptat cu picioarele pe pământ, mi-am
180