untitled

Privind în jos la oamenii care așteptau răbdători în ploaia măruntă
verdictul, am avut deodată o revelație. La fel ca mulți alții, auzisem, oripilată,
despre poveștile care circulau despre Germania postbelică, povești despre
deportări și asasinate în masă, ori despre lagăre de concentrare și incinerări.
Și, la fel cum făcuseră mulți alții, și aveau să o facă în anii ce vor urma, m-am
întrebat cum de au putut permite oamenii să se petreacă asemenea
grozăvii? Trebuie să fi știut, trebuie să fi văzut camioanele, venind și
plecând, gardurile din sârmă ghimpată și fumul. Cum au putut sta cu mâinile
în sân, fără să facă nimic? Ei bine, acum înțelegeam.
În acest caz, miza nici măcar nu era viața sau moartea. Și, aflată sub
protecția lui Colum, era puțin probabil că cineva mi-ar putea face vreun rău.
Însă palmele au început să-mi transpire în jurul bolului de porțelan în timp
ce mă imaginam pășind afară, singură și lipsită de putere, pentru a înfrunta
o mulțime de cetățeni bine făcuți și cu principii morale bine inoculate, avizi
de emoția justiției și a sângelui care să le mai alunge plictiseala vieții de zi cu
zi.
Oamenii sunt sociabili din necesitate. Din vremurile primilor locuitori ai
peșterilor, oamenii – lipsiți de păr, fără putere, fără ajutor, a căror singură
armă era viclenia – au supraviețuit strângându-se în cete; știind, precum
descoperiseră și multe alte creaturi comestibile, că scăparea lor constă în
număr. Și această cunoaștere, transmisă genetic, stă în spatele regulii
gloatei. Căci numai a ieși în afara grupului, și nu a i te împotrivi, duce de mii
și mii de ani la moartea celui care îndrăznește să o facă. A sta împotriva
mulțimii cere ceva mai mult decât curajul obișnuit; ceva care merge dincolo
de instinctul uman. Și mă temeam că eu nu aveam acel ceva și faptul că mă
temeam mă făcea să îmi fie rușine.
A trecut parcă o veșnicie până când ușa s-a deschis și Geilie a pășit
înăuntru, cu aerul ei nepăsător și cu un bețișor de cărbune în mână.
— Trebuie să-l filtrăm după ce fierbe, a zis ea, ca și cum ar fi continuat
conversația pe care o purtasem înainte. Cred că o să-l trecem prin cărbune
în muselină; e cel mai bine.
— Geilie, am spus nerăbdătoare. Nu mă mai fierbe. Ce s-a întâmplat cu
băiatul tăbăcarului?
— Ah, da.
A ridicat un umăr cu indiferență, însă un zâmbet viclean i-a îmbobocit în
colțul buzelor. Apoi a lăsat să îi cadă masca și a râs.
— Trebuia să mă fi văzut, a spus ea, chicotind. Am fost strălucită și nu
exagerez. Toată plină de grijă de soție și bunătate feminină și cu o picătură
de milă maternă. „Ah, Arthur”, a dramatizat ea, „dacă uniunea noastră ar fi
fost binecuvântată” – nu că ar avea vreo șansă, dacă mă întreabă cineva, a
148