untitled

03.01.2019 Views

Casa familiei Duncan se înălța falnică în piața satului, așa cum se cuvenea reședinței procuratorului fiscal. Aceasta era o chestiune deopotrivă de conveniență, dar și de statut social; piața putea fi utilizată pentru acele probleme juridice care, datorită interesului public sau din necesitate legală, depășeau limitele înguste ale biroului lui Arthur Duncan. Și era, după cum mi-a explicat Dougal, aproape de stâlpul infamiei, o construcție grosolană din lemn care se înălța pe un piedestal mic din piatră din centrul pieței, alături de un par din lemn folosit – cu economie – drept stâlp de biciuit, arminden, pavilion pentru drapel și pripon pentru cai, în funcție de necesitate. Zgomotul de afară era acum mult mai puternic și totodată mai dezordonat decât părea potrivit pentru niște oameni care se întorceau cuminți de la biserică la casele lor. Geilie a pus enervată deoparte borcanele și a deschis repede fereastra pentru a vedea ce cauzase acest vacarm. Venind lângă ea, am văzut o mulțime de oameni îmbrăcați în ținută de mers la biserică, cu rochii, robe, mantouri și bonete, conduși de figura bondoacă a părintelui Bain, preotul care slujea atât în sat, cât și la castel. Prelatul ținea lângă el un băiat, care trebuie să fi avut în jur de doisprezece ani, ai cărui pantaloni zdrențăroși și cămașă murdară arătau că era ucenic la tăbăcărie. Preotul îl ținea de ceafă, strânsoare oarecum dificil de menținut din cauza faptului că băiatul era nițel mai înalt decât amenințătorul părinte. Gloata venea la mică distanță în urma celor doi, făcând comentarii dezaprobatoare precum un nor de tunete în urma unui fulger. În timp ce priveam de la fereastra de sus, părintele Bain și băiatul au dispărut sub noi, în casă. Mulțimea a rămas afară, murmurând și înghiontindu-se. Câteva suflete mai îndrăznețe s-au prins de ramele ferestrelor și s-au săltat, încercând să arunce o privire înăuntru. Geilie a închis fereastra trântind-o, curmând murmurul anticipativ de dedesubt. — Probabil a furat ceva, a spus ea laconic, întorcându-se la masa cu ierburi. Băieții de la tăbăcărie fac asta destul de des. — Ce se va întâmpla cu el? am întrebat, curioasă. Ea a ridicat din umeri, sfărâmând rozmarin uscat între degete și punându-l înapoi în mojar. — Depinde dacă Arthur a avut arsuri la stomac în dimineața asta, presupun. Dacă i-a priit micul dejun, băiatul ar putea scăpa doar cu câteva lovituri de bici. Dar dacă este constipat sau umflat, a spus ea strâmbându-se dezgustată, probabil că băiatul își va pierde o ureche sau o mână. Eram îngrozită, însă nu îndrăzneam să intervin direct în această chestiune. Eram o străină și, mai rău, o englezoaică, și în timp ce mă 146

gândeam că aș putea fi tratată cu un oarecare respect drept o musafiră la castel, îi văzusem pe mulți dintre săteni făcându-și pe furiș semnul crucii când treceam pe lângă ei. Intervenția mea putea să înrăutățească situația băiatului. — Nu poți face nimic? am întrebat-o pe Geilie. Adică, să vorbești cu soțul tău, să îi ceri să fie, ă-ă, indulgent? Geilie și-a ridicat surprinsă privirea de la munca ei. În mod evident, gândul de a interveni în treburile soțului ei nu îi trecuse niciodată prin minte. — De ce ți-ar păsa dumitale de ce se întâmplă cu el? a întrebat ea, fără urmă de răutate, ci doar din curiozitate. — Cum să nu îmi pese? am răspuns. E doar un copil; orice ar fi făcut, nu merită să fie mutilat pe viață! Geilie a ridicat sprâncenele blonde; argumentul meu nu o convinsese deloc. Cu toate acestea, a ridicat din umeri, întinzându-mi mojarul și pistilul. — Ce nu fac eu pentru prieteni, a spus ea, dându-și ochii peste cap. A scrutat rafturile cu privirea și a ales o sticluță cu ceva verzui în ea, pe care scria EXTRACT DE MENTĂ. — Mă duc să îi dau medicamentul lui Arthur și, în timpul ăsta, o să văd ce se poate face pentru băiat. Dar e posibil să fie prea târziu, m-a avertizat ea. Și dacă și-a băgat nasul preotul acela bubos, o să ceară cea mai aspră pedeapsă pe care o poate căpăta. Însă eu voi încerca. Dumneata continuă să pisezi rozmarinul; durează o veșnicie până se face pulbere. După plecarea ei m-am pus pe treabă, luând mojarul și pisând rozmarinul cu gândurile în altă parte, fără a fi atentă la ce făceam. Ferestrele închise mă fereau deopotrivă de răpăitul ploii și de strigătele mulțimii de afară; cele două sunete se împleteau într-un murmur difuz, repezit și amenințător. Ca elevă, citisem Dickens. Și de asemenea, ceilalți autori dinaintea lui, care descriseseră justiția fără milă a acestor vremuri, aplicată fără discernământ tuturor răufăcătorilor, fără a se ține seama de vârstă sau de circumstanțe. Dar a citi, de la distanța confortabilă de un secol sau două, despre copii spânzurați sau mutilați era cu totul altceva decât a fi martor la așa ceva, pisând liniștită ierburi medicinale la câțiva metri deasupra. Aș avea oare curajul de a interveni direct, dacă sentința avea să fie în defavoarea băiatului? M-am îndreptat spre fereastră, luând și mojarul cu mine, și am aruncat o privire afară. Mulțimea se îngroșase, deoarece negustorii și gospodinele, atrași de adunare, veneau pe Strada Mare pentru a vedea despre ce este vorba. Nou-veniții se apropiau, în vreme ce aceia care asistaseră la incident de la început le relatau detaliile, apoi se amestecau cu restul mulțimii și mai multe chipuri se întorceau expectativ spre ușa casei. 147

gândeam că aș putea fi tratată cu un oarecare respect drept o musafiră la<br />

castel, îi văzusem pe mulți dintre săteni făcându-și pe furiș semnul crucii<br />

când treceam pe lângă ei. Intervenția mea putea să înrăutățească situația<br />

băiatului.<br />

— Nu poți face nimic? am întrebat-o pe Geilie. Adică, să vorbești cu soțul<br />

tău, să îi ceri să fie, ă-ă, indulgent?<br />

Geilie și-a ridicat surprinsă privirea de la munca ei. În mod evident,<br />

gândul de a interveni în treburile soțului ei nu îi trecuse niciodată prin<br />

minte.<br />

— De ce ți-ar păsa dumitale de ce se întâmplă cu el? a întrebat ea, fără<br />

urmă de răutate, ci doar din curiozitate.<br />

— Cum să nu îmi pese? am răspuns. E doar un copil; orice ar fi făcut, nu<br />

merită să fie mutilat pe viață!<br />

Geilie a ridicat sprâncenele blonde; argumentul meu nu o convinsese<br />

deloc. Cu toate acestea, a ridicat din umeri, întinzându-mi mojarul și pistilul.<br />

— Ce nu fac eu pentru prieteni, a spus ea, dându-și ochii peste cap.<br />

A scrutat rafturile cu privirea și a ales o sticluță cu ceva verzui în ea, pe<br />

care scria EXTRACT DE MENTĂ.<br />

— Mă duc să îi dau medicamentul lui Arthur și, în timpul ăsta, o să văd ce<br />

se poate face pentru băiat. Dar e posibil să fie prea târziu, m-a avertizat ea. Și<br />

dacă și-a băgat nasul preotul acela bubos, o să ceară cea mai aspră pedeapsă<br />

pe care o poate căpăta. Însă eu voi încerca. Dumneata continuă să pisezi<br />

rozmarinul; durează o veșnicie până se face pulbere.<br />

După plecarea ei m-am pus pe treabă, luând mojarul și pisând rozmarinul<br />

cu gândurile în altă parte, fără a fi atentă la ce făceam. Ferestrele închise mă<br />

fereau deopotrivă de răpăitul ploii și de strigătele mulțimii de afară; cele<br />

două sunete se împleteau într-un murmur difuz, repezit și amenințător. Ca<br />

elevă, citisem Dickens. Și de asemenea, ceilalți autori dinaintea lui, care<br />

descriseseră justiția fără milă a acestor vremuri, aplicată fără discernământ<br />

tuturor răufăcătorilor, fără a se ține seama de vârstă sau de circumstanțe.<br />

Dar a citi, de la distanța confortabilă de un secol sau două, despre copii<br />

spânzurați sau mutilați era cu totul altceva decât a fi martor la așa ceva,<br />

pisând liniștită ierburi medicinale la câțiva metri deasupra.<br />

Aș avea oare curajul de a interveni direct, dacă sentința avea să fie în<br />

defavoarea băiatului? M-am îndreptat spre fereastră, luând și mojarul cu<br />

mine, și am aruncat o privire afară. Mulțimea se îngroșase, deoarece<br />

negustorii și gospodinele, atrași de adunare, veneau pe Strada Mare pentru a<br />

vedea despre ce este vorba. Nou-veniții se apropiau, în vreme ce aceia care<br />

asistaseră la incident de la început le relatau detaliile, apoi se amestecau cu<br />

restul mulțimii și mai multe chipuri se întorceau expectativ spre ușa casei.<br />

147

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!