untitled

Și alții din sală aveau povești de spus și Gwyllyn s-a odihnit pe scaunul
său, sorbind din vin, în timp ce unul făcea loc altuia lângă foc, povestind
întâmplări care țineau întreaga audiență cu sufletul la gură.
Pe unele abia le auzeam. Eram și eu prinsă în mreje, însă în mrejele
propriilor mele gânduri, care mi se rostogoleau prin minte, formând idei
fantastice sub influența vinului, a muzicii și a legendelor cu zâne.
— A fost cândva demult, acum două sute de ani…
Totul se întâmplă acum două sute de ani în poveștile scoțiene, îmi spunea
vocea reverendului Wakefield în memorie. Același lucru ca „A fost odată ca
niciodată”, înțelegi?
Și femei prinse în pietrele de pe dealurile zânelor, călătorind departe și
întorcându-se ostenite, care nu știau unde fuseseră, nici cum ajunseseră
acolo. Îmi simțeam părul de pe mâini zburlindu-se ca și cum mi-ar fi fost frig
și am început să le fricționez neliniștită. Două sute de ani. Din 1945 în 1743;
da, destul de aproape. Și femei care călătoresc prin pietre, „Întotdeauna erau
femei?” m-am întrebat deodată.
Și mi-a mai răsărit un gând. Femeile se întorceau. Agheasmă, descântec
sau cuțit, cu toatele se întorceau. Așadar poate, doar poate, era posibil.
Trebuie să mă întorc la uriașii din piatră de la Craigh na Dun. Am simțit o
emoție amețitoare și am întins mâna după cupa de vin.
— Ai grijă!
Degetele mele au bâjbâit nesigure pe marginea cupei de cristal aproape
pline pe care o așezasem din neatenție pe bancă lângă mine. Brațul lung al
lui Jamie s-a întins ca fulgerul peste poala mea, salvând la timp cupa de la
dezastru. A ridicat paharul, ținându-i delicat piciorul între două degete
puternice și l-a trecut ușor înainte și înapoi pe sub nas. Apoi mi l-a dat
înapoi, ridicând din sprâncene.
— Rhenish, am explicat amabilă.
— Da, știu, a răspuns, păstrându-și expresia interogativă. E al lui Colum,
nu-i așa?
— Păi, da. Vrei să guști puțin? E foarte bun.
Am ridicat cupa cu o mână ușor nesigură. După o clipă de ezitare, a
acceptat-o și a încercat să ia o înghițitură.
— Așa-i, e bun, a spus el întinzându-mi înapoi pocalul. Și e de două ori
mai tare decât vinul obișnuit. Colum îl bea seara, ca să mai scape de durerea
de picioare. Cât ai băut? a întrebat, cercetându-mă îndeaproape cu ochii
mijiți.
— Două, nu, trei cupe, am spus cu o oarecare demnitate. Vrei să sugerezi
că aș fi amețită?
132