untitled

123
bune pentru pansarea rănilor. Chiar dacă le consideram extrem de
neigienice, experiența mea cu feșele din pânză la marginea drumului îmi
arătase nevoia de a avea la îndemână ceva cu proprietăți absorbante și
adezive, pentru bandajarea rănilor. În cele din urmă, am așezat pânzele de
păianjen înapoi în dulap, întrebându-mă dacă aș putea găsi o modalitate de a
le steriliza. Fără a le fierbe, m-am gândit. Poate aburul le-ar curăța fără a le
distruge calitatea adezivă.
Mi-am șters palmele de șorț, gândindu-mă. Inventariasem aproape totul
acum – cu excepția cufărului din lemn de lângă perete. Am dat la o parte
capacul, dar m-am retras imediat din pricina mirosului îngrozitor.
Cufărul era depozitul de instrumente al cabinetului. Înăuntru se aflau mai
multe ferăstraie, cuțite, dălți cu un aspect sinistru și alte unelte care păreau
mai degrabă potrivite pe un șantier decât pentru a fi folosite pe țesuturile
delicate ale unui om. Faptul că Davie Beaton nu considerase necesar să
curețe instrumentele între utilizări explica duhoarea. M-am strâmbat
dezgustată la vederea petelor întunecate de pe unele lame, apoi am trântit
capacul la loc. Am târât cufărul spre ușă, intenționând să îi spun doamnei
Fitz că instrumentele, odată fierte bine, pot fi date tâmplarului castelului,
dacă exista un asemenea meșteșugar.
Un freamăt în spatele meu m-a alertat, la timp pentru a mă feri să dau nas
în nas cu persoana care tocmai intrase pe ușă. M-am întors și am văzut doi
bărbați tineri, unul sprijinindu-l pe celălalt, care sărea într-un picior.
Piciorul ridicat era legat cu câteva cârpe pline de sânge proaspăt.
Am aruncat o privire în jur, apoi am arătat spre cufăr, în lipsă de altceva.
— Așază-te acolo, am spus.
Din câte se părea, noul medic al castelului tocmai își începuse activitatea.
8. BANCHETUL UNEI SERI
M-am așezat pe patul din camera mea, complet extenuată. În mod straniu,
îmi făcuse chiar plăcere să răscolesc printre suvenirele răposatului Beaton,
iar faptul că tratasem câțiva pacienți, cu resursele mele limitate, mă făcuse
să mă simt cu adevărat puternică și utilă din nou. Să simt piele și oase sub
degete, să iau pulsuri, să inspectez limbi și pupile, întreaga rutină cu care
eram atât de obișnuită, mă ajutase mult să îmi înving sentimentul de panică
paralizantă care nu mă părăsise de când căzusem prin blocul de piatră.
Oricât de stranie ar fi fost situația mea, și oricât de străină m-aș fi simțit, era
cumva reconfortant să realizez că aceștia erau cu adevărat oameni obișnuiți.