untitled

mergeam în grădină, cineva mergea cu mine. Când urcam scara spre camera
mea, vedeam pe câte cineva de jos aruncând ca din întâmplare o privire în
sus, să vadă în care parte mă întorceam. Și când intrasem călare, nu îmi
scăpaseră gărzile înarmate adăpostindu-se sub parapet de ploaie. Nu, în
mod cert nu mi se va permite să plec de aici când voi dori, cu atât mai puțin
nu mi se va oferi un mijloc de transport sau provizii.
Am oftat. Cel puțin eram singură pentru moment. Și îmi doream foarte
mult să fiu singură, cel puțin pentru puțină vreme.
Încercasem de câteva ori să mă gândesc la tot ce mi se întâmplase de
când pășisem prin blocul de piatră. Însă lucrurile se mișcau atât de repede în
acest loc încât abia aveam un moment pentru mine însămi atunci când nu
dormeam. Cu toate acestea, se părea că acum aveam o clipă de liniște. Am
tras dulapul prăfuit de lângă perete și m-am așezat, rezemându-mi spatele
de pietrele zidului. Erau foarte solide. Am întins mâinile în spate, odihnindumi
palmele pe ele, gândindu-mă la cercul de piatră, încercând să îmi
amintesc în cel mai mic detaliu ce se întâmplase.
Pietrele țipând au fost ultimul lucru pe care puteam spune cu siguranță că
mi-l aminteam. Și aveam îndoieli chiar și despre asta. Țipătul continuase,
mereu. Era posibil, m-am gândit, ca sunetul să nu fi provenit din pietre, ci
din… acel ceva… în care am pășit. Erau acele pietre o intrare în ceva? Și dacă
da, spre ce dădeau ele? Pur și simplu nu erau cuvinte pentru a descrie o
asemenea stare. O fisură în timp, m-am gândit, căci era evident că eu
fusesem atunci și eram și acum, iar pietrele erau singurul punct de legătură.
Și sunetele. Fuseseră copleșitoare, dar privind înapoi de la o distanță nu
prea mare, cred că erau foarte asemănătoare cu sunetele unei bătălii.
Spitalul de campanie în care am fost staționată fusese bombardat de trei ori.
Chiar știind că pereții fragili ai structurilor noastre temporare nu ne
protejau, cu toții, doctori, infirmiere și brancardieri, ne repezeam înăuntru
la prima alarmă, strângându-ne laolaltă pentru a prinde curaj. Curajul este
foarte limitat când deasupra capului îți zboară bucăți de mortar și lângă tine
explodează bombe. Soiul de teroare pe care l-am simțit atunci este senzația
cea mai apropiată de ceea ce am simțit în timpul călătoriei prin piatră.
Atunci am realizat că îmi aminteam unele lucruri din timpul călătoriei
prin piatră. Detalii mărunte. Îmi aminteam senzația de luptă fizică, de parcă
aș fi fost trasă într-un soi de curent. Da, mă luptasem cu acel ceva, orice ar fi
fost. De asemenea, în curent mai erau și imagini, mi-am amintit. Nu chiar
imagini limpezi, ci mai degrabă niște gânduri incomplete. Unele erau
terifiante și mă luptasem să mă îndepărtez de ele în timp ce… mă rog,
„înaintam”. M-am luptat să ajung spre altele? Avusesem o impresie vagă că
mă luptam să ajung la un fel de suprafață. Alesesem eu însămi să ajung în
113