untitled

Pe raftul de jos era o carte, un volum gros legat în piele albastră.
Ridicându-l, am descoperit sub el o carte mai mică, legată cu pânză neagră
ieftină, roasă pe margini.
A doua carte s-a dovedit a fi registrul de consultații zilnice ale lui Beaton,
în care trecuse îngrijit numele pacienților, detaliile suferințelor și
tratamentul prescris. Un tip metodic, am gândit admirativ. O înregistrare
spunea: „2 februarie, A.D. 1741. Sarah Graham MacKenzie, rană la degetul
mare din cauză că și l-a prins pe marginea vârtelniței. Se va aplica fiertură
de busuiocul cerbilor, urmată de cataplasmă cu: o parte coada-șoricelului, o
parte pudră de păduche de copac și o parte ureche de șoarece, toate mixate
într-o bază de argilă fină. Păduche de copac? Ureche de șoarece? Unele din
flacoanele de pe rafturi fără îndoială.
— S-a vindecat bine degetul mare al lui Sarah MacKenzie? l-am întrebat
pe Colum, închizând cartea.
— Sarah? Ah, a răspuns el gânditor, nu, nu cred.
— Adevărat? Mă întreb ce s-a întâmplat, am spus. Aș vrea să îl examinez
mai târziu, dacă se poate.
Colum a scuturat din cap și am crezut că am zărit o sclipire de
amuzament întunecat în ridurile buzelor sale pline și arcuite.
— De ce nu? am întrebat. A plecat de la castel?
— Ai putea spune și așa, a răspuns, amuzamentul său fiind acum fățiș. A
murit.
L-am privit uluită în timp ce el se îndreptă, de-a lungul podelei prăfuite
din piatră, spre ieșire.
— Să sperăm că dumneata vei fi ceva mai pricepută decât răposatul Davie
Beaton, doamnă Beauchamp, a spus el.
S-a întors și s-a oprit în dreptul ușii, privindu-mă sardonic. Raza de soare
cădea asupra lui asemenea unui reflector.
— Mai nepricepută e greu să fii, a spus el și s-a făcut nevăzut în întuneric.
Am rămas plimbându-mă în sus și în jos prin camera strâmtă, cercetând
fiecare obiect de acolo. Probabil cele mai multe din așa-zisele medicamente
erau bune de aruncat, însă puteam găsi acolo câteva lucruri folositoare care
să merite să fie păstrate. Am tras unul din sertarele minuscule ale dulapului
de farmacie, din care a ieșit un damf de camfor. Aha, camforul era util. Am
împins la loc sertarul și mi-am șters degetele murdare de praf de fustă.
Poate ar trebui să aștept până vreuna din ajutoarele vesele ale doamnei Fitz
reușea să curețe camera înainte să îmi continui investigațiile.
Am aruncat o privire în coridor. Pustiu. Și tăcut. Însă nu eram atât de
naivă încât să cred că nu era nimeni prin preajmă. Fie la comandă, fie din
tact, erau destul de subtili, însă eu știam că sunt supravegheată. Când
112