untitled

108
Dinții albi și pătrați mestecau firul de iarbă. Am cules și eu unul și am
început să-l ronțăi. Avea un gust dulce și ușor acrișor, dar nu putea fi
mestecat decât câțiva centimetri, furnizând probabil puțini nutrienți.
Aruncând firul pe jumătate mâncat, Jamie a cules un altul și și-a continuat
povestea.
— Cu câteva zile înainte ninsese, doar cât să facă o crustă pe sub copaci și
noroi peste tot. Eu căutam fungi, știi, chestiile alea mari și portocalii care
cresc la rădăcina copacilor, uneori… Piciorul mi-a trecut prin zăpadă și am
dat de un petic de iarbă, între doi copaci; probabil că soarele ajunge acolo
câteodată. De obicei căprioarele găsesc smocurile astea de iarbă. Dau zăpada
la o parte cu copitele și mănâncă iarba până la rădăcini. Dar pe asta încă nu o
găsiseră și m-am gândit că dacă ele reușesc să supraviețuiască o iarnă
întreagă, de ce n-aș putea și eu? Eram așa de flămând încât mi-aș fi fiert și
cizmele să le mănânc, dacă n-aș fi avut nevoie de ele să umblu, așa că am
mâncat iarba, până la rădăcină, așa cum fac căprioarele.
— Câte zile ai stat fără mâncare? am întrebat, fascinată și îngrozită.
— Trei zile fără nimic; o săptămână cu niște drammach – o mână de ovăz
cu puțin lapte. Da, a mai spus el, privind nostalgic firul de iarbă din palmă,
iarba de iarnă e ațoasă și e acră – nu ca asta –, dar nu prea mi-a păsat.
A zâmbit deodată spre mine.
— Nici nu mi-a trecut prin minte gândul că eu am un singur stomac, în
timp ce căprioara are patru. Am avut niște crampe groaznice și am tras
vânturi zile întregi. Unul din bărbații mai vârstnici mi-a spus mai târziu că,
dacă vrei să mănânci iarbă, trebuie să o fierbi mai întâi, dar eu n-am știut
atunci. Și nici nu ar fi contat, eram prea flămând să mai aștept.
S-a săltat în picioare, aplecându-se să îmi întindă o mână ca să mă ridic.
— Trebuie să mă întorc la treabă. Mulțumesc pentru mâncare, domniță.
Mi-a întins coșul și s-a îndreptat spre adăposturile cailor, cu soarele
strălucindu-i în păr ca printr-o grămadă de monede din aur și cupru.
M-am înapoiat cu pas domol la castel, gândindu-mă la bărbații care trăiau
în noroi rece și mâncau iarbă. Nu mi-am dat seama decât când ajunsesem în
curte că uitasem cu totul de umărul lui.
7. DULAPUL LUI DAVIE BEATON
Spre surpriza mea, unul din oamenii de arme îmbrăcați în fustă ai lui
Colum mă aștepta în apropierea porții când m-am întors la castel. Înălțimea