De la animă spre ceriu fragment

20 Călin Kasper
de omenie, nu ţi‐am datu? Şi tot satu ăsta de la cine capătă lemne, măi
Văsălie? Nu de la mine? Dară nici să intri în pădure şi să tai copaci după
cum te taie pe tine curcubita nu se poate! Cum de ţi‐o trăznitu ţie prin
cap să tai fagul ăla chiar de lângă cale? Aşa se taie un copac, măi Văsălie?
Ai lăsatu ciotul la o jumate de stânjen de la pământ, ca să poată
vedea oricine trece pe drum că pădurea din grija me e ca satul fără câni!
De ce nu eşti tu om de omenie, măi Văsălie? De ce mă scoţi din sărite,
ca să‐mi facu păcate cu tine? Ce‐ai crediut tu, că eu nu aflu? Nici n‐ai
ajuns cu trunchiul ăla acasă şi eu deja ştiut‐am. Puteam să te dau a mâna
haiducilor din Câmpeni, ca să‐ţi moaie cloambele cu băţul de alun, dară
mi‐o fostu milă de pruncii tăi!
Văsălie sta smerit şi poate‐un pic şi ameţit, cu capul plecat şi cu
căciula în mână. Pe obrazul lui scofâlcit crescuse o barbă spârloasă, care
ascundea de bună samă urmele vineţii lăsate de palmele grele ale lui
Alisandru. Lui Avrămuţ i să făcu milă de bietul rumân. Cu iţarii şi cămeşa
pline de petice, stătea în faţa tatălui lui cam ca la Judecata de Apoi.
Avrămuţ privea printr‐o gaură din zdrapţii cu care era împrejmuit târnaţul
cum tatăl lui îl sfădea pe ţăran. Nici n‐o băgat de samă când mama
lui s‐o depărtatu. Abia când l‐o prins de umăr şi i‐o pus o straiţă‐n mâni
o priceput că şi mamei lui îi fusese milă de acel năcăjit. Togma venea din
celariu 41 , unde a îndesat într‐o desagă o pită mare, o bucată de clisă 42
ş‐un dărab de brânză de oaie.
– Când va pleca Văsălie, tu să‐i ieşi pe din dosu înainte şi să‐i dai
straiţa aiasta. Să‐i zici că‐i pomană de sufletul morţiloru.
Dar nici n‐a ieşit bine Văsălie din curte, că Avrămuţ s‐a dus oblu 43
la tatăl lui şi i‐a zis:
– Tătuţule, să ştii că nu‐i bună rânduiala asta, ca unii să moră de
flămânzi şi alţii să crăpe de sătui. Trebe schimbată!
41 reg. celariu = pivniţă
42 reg. clisă = slănină
43 ard. oblu = direct, drept