De la animă spre ceriu fragment

Călin Kasper
De la animă spre ceriu

Călin Kasper
Roman istoric
2017

Notă: Romanul se bazează pe fapte şi personaje istorice reale şi este
documentat ca atare.
De la animă spre ceriu
Copyright © 2017 Călin Kasper
ISBN: 978-606-8315-96-6
Facebook: www.facebook.com/calin.kasper
Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace,
inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate.
Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepţia
unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor şi prezentărilor.
Servicii editoriale: Editura Virtuală
www.editura-virtuala.ro
E-mail: office@editura-virtuala.ro
Redactor şi tehnoredactor: Mihaela Sipoş
Coperta: Mihail Moldoveanu
Descrierea CIP a BiblioteciiNaţionale a României
KASPER, CĂLIN
De la animăspreceriu : roman istoric/ Călin Kasper. - Buzău
: Eagle, 2017
ISBN 978-606-8315-96-6
821.135.1

Cetitoriule luător aminte,
Autorul romanului istoric „De la animă spre ceriu” crede că nu se
poate reconstrui literar o epocă în mod credibil decât folosind limbajul
vorbit la vremea respectivă. Aşa am ajuns la cuvinte şi expresii pe care
le‐am găsit în documentele timpului. De asta rog cititorul să nu sară în
sus prea tare când i se va părea că a găsit greşale gramaticale sau ortografice
cu duiumul, fiindcă normele scrisului erau atunci cu totul altele,
dacă nu lipseau cu desăvârşire.
Astfel, am pus din când în când câte un „u” la sfârşitul unor cuvinte
precum văzutu, mersu, cititu, aflatu, acest mod de scriere fiind o formă
arhaică ce se regăseşte şi în numele proprii: Cipariu (Cipar), Bărnuţiu
(Bărnuţ), Bariţiu (Bariţ), Vlăduţiu (Vlăduţ), Corcheşiu (Corcheş),
Micheşiu (Micheş). De asemenea, transilvanul mai introduce şi câte un
„i” pe ici pe colo, înflorilând vorbirea, precum în cuvintele uşiurel, aşia,
curgătoriu, mortăreţiu, nepregetătoriu, cu acelaşi rafinament cu care
bucătarii renumiţi pun condimente în bucate. Alteori, scriitura evită litera
„x”, aşa cum făcea şi Eminescu, înlocuind‐o cu „cs” sau „s”, modalitate
mai apropiată de felul nostru de a vorbi. De asta am scris „besearica
ortodocsă”, aşa cum se găseşte în textele bătrâne. Vechea scriere mai
punea în locul literei „z” fie litera „s” sau grupul „di”, precum în cuvintele
sensitiv (senzitiv), diua (ziua), Dumnedieu (Dumnezeu). Am folosit
uneori şi scriitura specific transilvană, care înlocuieşte diftongul „oa”
cu vocala „o” prelungă şi pronunţată cu gura lunguiaţă, dacă nu chiar
puţintel şi strâmbă. Nu‐s greşite nici cuvintele scrise odată aşa şi apoi
aşia, fiindcă limba română cultă din secolul al XIX‐lea abia îşi croia

6 Călin Kasper
albie, iar ca fetişcană năbădăioasă ce era, mai dădea şi pe de lături, ieşindu‐şi
din matcă.
Dar cel mai mare câştig al folosirii limbii secolului al XIX‐lea este
dat de expresii uimitoare, căzute din păcate de mult în uitare, pe care
acea limbă proaspătă şi vioaie ne poate face mândri că aparţinem gintului
limbii române. Sunt atât de multe aceste expresii, încât se întâlnesc
în text la fiecare cotitură. La sfârşit, am întocmit şi un dicţionar cu arhaismele
sau regionalismele care aveau nevoie de explicaţii. Dar numărul
lor este atât de mare, încât pe unele dintre ele, cu înţelesul mai uşor de
ghicit, le‐am lăsat în plata Domnului. La urma urmei, propusul 1 a fost
de a scrie un roman, nu de a scoate un dicţionar.
Dicţionar n‐a ieşit, dar nici carte cu mintea întreagă nu pare să fie.
E greu de citit şi greu de urmărit. N‐o fi cumva un cumplit meşteşug de
tâmpenie? S‐ar putea să pară aşa unora, pentru că această carte cere mult
de la simulatisimul cetitor, aşa cum cărţile de azi n‐o prea cer. Porbabil
că ea şi‐i va alege singură, aşa cum se întâmplă la urcatul munţilor, activitate
care şi ea îi lasă la poale pe cei lipsiţi de răbdare, consecvenţă şi
voinţă. Cei care însă nu se tem de urcuş şi pornesc la drum cu convingere,
vor fi răsplătiţi cu dobândă. În primul rând, vor cunoaşte o parte din
istoria Transilvaniei, pe care n‐o vor găsi descrisă nicăieri, nici dacă citesc
100 de tomuri. Apoi, cartea aceasta, prin ţesătura ascunsă din spatele
povestirilor, alcătuită din reguli stricte de construcţie literară, dar şi istorică,
este una care ascute inteligenţa. Oricine va citi acestă carte cu atenţie
(poate chiar de două ori), îşi va întări capacitatea de analiză şi gândire
aşa cum o fac, de exemplu, cei care joacă şah. Aş putea zice că cititorul
luător aminte va deveni mai inteligent.
Autorul
1 arh. propusul = scopul. Se păstrează în vorbirea curentă ca „Mi‐am propus să”

Precuvântare
Cetitoriule nepregetătoriu şi luminatu,
Popora românească din Transilvania a fost oropsită opt seculi în propria
ei ţeară, despuiată de toate drepturile omeneşti, privită ca tolerată în
patria ei, cu religia nerecunoscută, oprită de la învăţătură, silită ca să
lucre pentru domnii pământeni (dominus terrestris) patru zile pe săptămână,
care mai luau apoi şi zeciuiala din recolta năcăjitului de iobag.
După nemeş, venea şi preotul catolic sau protestant şi lua şi el partea lui,
apoi urmau decime 2 şi robote pentru ţânerea cătanelor, dregerea drumurilor
şi facerea podurilor, tăierea stânjenilor de lemne pentru fişc, defluvierea
şi plutărirea buştenilor către fireze 3 , de adus butoaie cu vin şi vinars 4
din Ungaria pentru pivniţa regală a prinţipatului. Şi asta este doar o mică
parte din ce‐a pătimit norodul românesc din Transilvania, sub sbiciul teroristic
al magnaţilor maghiari, mai răi ca hiarăle şi dobitoacele pădurilor.
Oare în asemene ţircustări 5 , n‐ar fi debuitu 6 ca neamul românesc din
Transilvania, ţinut într‐o stare de barbarie şi supus la cruzimi înfiorătorie,
să‐i peară seminţia de totului? Păi, cum de nu! Dară dacă n‐o peritu, e
2 arh. decime = dări
3 reg. fireze = fierăstraie mânate de roţi hidraulice
4 reg. vinars = palincă, rachiu
5 arh. ţircustări = împrejurări, circumstanţe
6 debuitu = formă veche a lui trebuie

8 Călin Kasper
sămn dumnedeiesc pe o parte, iară pe ailaltă, îi de crezut că năcazul l‐a
învăţat pe românul cel pururelnic 7 apăsat să supravieţuiască şi să se păzască
de grozăvii cum va şti. Şi dacă, prin fundamentalnicele coduri de
legi Approbatele şi Compilatele Constituciones, românului nu‐i era ertat
să poarte arme, a trebuit să găsască alte midiuloace 8 ca să‐şi scape viaţa.
Loghica ne face a crede că popora locuitorie românească n‐a avut alt
midiuloc contra teroristicii nemeşeşti decât o organizare speciale şi uneori,
atunci când mucul o ajuns la deget, prin câte o campania înfricoşătoria
numită tumult, rescolare ori revoluţiune, stârnite atunci când numărul
mult înmărit al apăsătoriloru avea grabnică nevoie de rărire.
Revoluţiunile conduse de românii ardeleni în contra nemeşimii sunt o
ţâră 9 mai bine ştiute, dar acel fel de rânduială românească supravieţuitoria
a rămas de totului umbrită şi căzută în uitare. Odată pentru că românii, cei
mai mulţi, nu ştiau carte, iar cei care ştiau n‐au avut răgazul şi poate nici
îndemnarea de a‐şi scrie memoriile, ori de le‐au scris, n‐au avut tipografi
ca să le pună în cărţi, tipărire care cere îndeobşte midiuloce materiali considerabile,
ori le‐au răpit răuvoitorii manuscriptele şi le‐au dat focului.
Apoi, să nu zăuităm 10 că românii, ca ocrotitori de tăinuire, nici nu aveau
de lipsă a trage clopotul cel mare, dându‐se singuri a mâna 11 neprietenilor.
Aşa că debe un ochi ager şi o loghică de feru ca să vezi în lucrarea
istoriei mâna acestor asociaţii româneşti, care au determinat surpavieţuirea
neamului nost’ în Ţara Transilvaniei din cea mai întunecată vechime
şi până în acest obscur predientu 12 . Deaciia n‐o băgat nimeni în samă
acele fapte şi întâmplări ce nu se pot esplica altfeliu decât prin acea învăţătură
dumnedeiască ce‐o găsim şi la alte vieţuitoare ce trăiesc înconjurate
de duşmani precum sunt albinele. Deaciia albinele au o regină
7 arh. pururelnic = veşnic, pururea
8 arh. midiuloace = mijloace
9 ard. ţâră = un pic
10 arh. a zăuita = a uita
11 din latină ad manis = la mâna
12 arh. predientu = prezent

De la animă spre ceriu 9
înzestrată de la Dumnedieu cu ştiinţa şi înţelepciunea necesaria. Românii
au avut şi ei, tot de la Dumnedieu veniţi, Oameni Aleşi, care s‐au
lepădat de toate bunurile pământeşti ca să‐şi slujească neamul cu devoţiune
fără de păreche şi fără să aştepte nicio răsplată pe pământ. Pe aceşti
Aleşi, românii i‐au numit cu evlavie Căpitani, iar legămintea indestructibile
între cei ce se devotau Căpitanului cu tot sufletul lor era numită
„Frăţie de Cruce”. Fraţi de Cruce erau cei care, aidoma cu ucenicii lui
Isus, se puneau în slujba neamului şi erau gata să moară pentru el, cum
au şi murit mulţi dintre ei. Prin sângele acestora s‐au răscumperatu păcatele
românilor în faţa lui Dumnedieu, carele nu s‐a îndurat să lase se
piară un aşe popor multucredinţiosu.
Amu, mai îi de lipsă să arătăm că, în cercarea noastră de dejudecare
a istoriei, îi mare lipsă de încă un midiuloc puternic care, alături de loghica
cea cu meşteşugul de a gândi şi cugeta, ne va conduce fără se rătăcim
calea, prin hăţişurile vremelniceştilor timpuri. Acesta este sinul psichologhic,
care ne face să înţielegem cum este sufletul românesc, maghiar ori
săsesc. Sufletul românesc este răbdătoriu, prietenos, înnobilat de învăţătura
lui Christos. El se fereşte cât ce poate a face fapte necreştineşti.
Această răbdare ce pare fără ţărmuri – şi de multe ori este falş apreţiată
ca nedeterminare –, când se umple pocalul ticăloşiilor, atuncea se iscă în
sufletul românesc o turbăciune care, ca o furtună viscoloasă, mătură totul
din calea ei. Atunci românul devine mai neîndurător decât nemeşul maghiar,
care sute de ani n‐o avut milostenie de bietul iobag; mai bătăios ca
secuiul, care e foarte belicos când e vorba de răpciuni şi macelări de ţivilişti;
şi mai diplomatic decât saşii, acel popor invediosu şi perfidu, dar
cumpătat şi cu stăricică bună, a cărui corajie este dată de cât de groşi sunt
murii 13 burgurilor sale, unde se pitesc la vreme de năpastă. Despre poporaşiul
saşiloru scria, într‐un op apărut la Dresda în anul 1850, Dr. A.
Schürte un laudatio memorabile: „Sasulu din Ardelu, în vieţia şi portarea
13 arh. murii = zidurile

10 Călin Kasper
sea, e prototipulu celu adeveratu al lui Michel neamţiulu: acea bonomia
somnorosa, care se înalţiă celu multu penă la poesia sentimentale, acea
semilumină în idei ce înoată purure în ceţiă, acea hebeucia plebea 14 , acestă
lipsă de energia şi de conşciinţia de bărbatu, acesta diligenţia şi acea
stupiditate cum a dat‐o Dumnedieu.”
Iar când pe românii cei blândoci îi cuprinde furia rescolarei, Transilvania
sfârâiaşte în vâlvătăi ce se rădică până la ceriu şi toate cele trei
naţiuni recepte 15 s‐ar ascunde şi în gaură de şerpe ca să scape cu zile de
mânia olahă. Iar pentru români îi togma vremea socotelilor ce trebuie
neapărat încheiate, şi de‐o fi să piară pământulu de totului.
Ce fel de organizare au putut avea „Frăţiile de Cruce”? Ele şi‐au avut
obârşia în acea rânduială românească ce vine din negura veacurilor, ce a
fost aceeaşi la tot poporul românesc, în Moldova, Valahia şi Transilvania.
Satul românesc alcătuia în vechime o obşte care avea pământ ce se lucra
devălmaş 16 . Toţi membrii obştii erau egali între ei, indiferent de sex, iar
cele mai importante hotărâri erau luate în Adunările Sătenilor, ce aveau
loc la târguri sau în besearici după terminarea slujbei. 17 Adunarea Sătenilor
alegea Sfatul Sfetnicilor (numit şi al Bătrânilor), alcătuit din oamenii
cei mai cumpătaţi şi mai înţelepţi din sat. Adunarea Sătenilor, sub
supravegherea Sfatului Sfetnicilor, alegea apoi dregători, precum erau
vornicul 18 , provizorul 19 , postelnicul 20 , logofătul 21 , nemeşnicul 22 , jitarul 23 ,
preotul, divizorul, economul, căpitanul, subjudele şi judele, fiecare dintre
14 hebeucia plebea = buimăceală umilă
15 arh. recepte = recunoscute
16 devălmaş = în comun
17 Răscoala lui Horia a început printr‐un sfat la Târgul din Brad şi o adunare la
biserica din Mesteacăn, iar Caterina Varga le vorbea buciumanilor în biserică după
slujba de duminică.
18 arh. vornic = casier
19 arh. provizor = administrator
20 postelnicul avea grija bisericii
21 era om de cancelarie, care întocmea acte şi citea hrisoavele venite de la cneaz
22 arh. nemeşnicul avea grija grajdurilor
23 arh. jitarul = păzea recoltele

De la animă spre ceriu 11
ei având însărcinări anumite de împlinit. 24 Cel ce nu corespundea chemării
sale era înlocuit fără multă ceremonie. Obştea ducea o viaţă simplă,
membrii ei neavând dor sau gând de îmbogăţire, necunoscând viclenia şi
urând minciuna. Poporul român, născându‐se creştin 25 , aveau un cod de
legi propriu, numit legea pământului, cunoscut în actele de cancelarie ca
jus valachicum sau lex valachorum, în care se regăseşte învăţătura creştină
în întregul ei. Această viaţă cumpătată şi morală, în care întrajutorarea
şi spiritul de sacrificiu erau la loc de cinste, au făcut din români un
neam puternic şi modest. Iar rânduiala ce o au ştiut‐o da obştilor au adus
românilor mari învingeri belice încă de pe vremea lui Petru şi Asan, când
românii erau văzuţi ca soldaţi neîntrecuţi în străpurtarea armelor. Aceste
forme de organizare specific româneşti s‐au păstrat în unele sate moţeşti
până târziu, la începtul secolului al XIX‐lea, când obştea îşi alegea din
rândurile ei biraie 26 dintre cei mai vrednici şi mai cinstiţi oameni din sat.
Când însă peste rânduiala veche au venit lacomii nemeşi cu Approbatele
lor, oprindu‐i pe români de la străpurtarea armelor şi punând în
satele româneşti dregători străini, atunci obştile au început să se ofilească.
Din ele, însă, s‐au ales cei mai viteji şi mai hotărâţi săteni, care au alcătuit
Frăţiile de Cruce secrete ce s‐au împotrivit jugului venetic pus pe
cerbicea neamului românesc. Ele au preluat rânduiala obştilor, pe care
au dus‐o mai departe. Au rămas puţine mărturii despre obşti, mai ales
în Transilvania, iar despre Frăţii, aproape de loc.
Propusul mieu mai este să iei spre plăcută ştiinţă, cetitoriule bine
simţitoriu, de unele dintre aceste fapte şi întâmplări petrecute în Transilvania,
ce ne ajută să înţelegem felul de a fi al românului, cu bune şi cu
rele, dar şi felul înţelept şi cumpătat de organizare cu care a dovedit să
24 Administraţia românească introdusă în Legiunea lui Iancu a cunoscut aceste
funcţii rămase de la obşti, plus încă una ce purta numele de „Tata săracilor”. Dregătorul
cu acest nume dădea ajutor acolo unde necazul sau nevoia cereau intervenţia sa.
25 dacii au început să se creştineze încă din secolul I d.H. prin Apostolul Andrei
26 reg. biraie = jude, birău, primar

12 Călin Kasper
învingă vremurile de răstrişte. Este învederatu 27 că togma în vremi de
cumpănă Frăţiile de Cruce au jucat o rolă momentoasă în viaţa neamului.
Deaciia, multe din întâmplările din acest manuscript sunt legate de
vremurile tulburi, precum au fost tumultul lui Horia ori anii degheneraţiunii
1848‐49, unde se vede apriatu 28 mâna acestor organizaţii româneşti.
Vremi de înălţare, dar şi de suferinţe şi băltiri de sânge cum nu
prea s‐o mai văst în istoria Prinţipatului. Dară dacă o fost aşia, o fost de
la Dumnedieu învăţătură, ca să priceapă românii odată, o dată şi de o
mie de ori, că de la străini nu are a aşteptare o soarte mai bună. Ori, dacă
neprietenii nu ne‐or lăsat nici o altă cale mântuitoria, ce aveau bieţii românii
altceva a face decât de a coprinde Transilvania pe sama lor, aşa
cum bunul Dumnedieu ne‐o dat marea bucurie de a o vedea la anul
1918? Că nu degeaba au crezut românii în cuvântul Scripturii: Va fi cel
de apoi întâiul şi cel întâi, apoi!
Să aruncăm amu o căutătură asupra oamenilor şi întâmplărilor mai
însemnăcioase ce au făcut istoria acelor vremi, cu conştiinţa că am scris
faptele în lumina adevărului din dărabe 29 de documente ori din ceea ce
am văst cu ochii ori am aflat de la câte un martore oculare. Iară unde
documentele tac, am întregit cele de lipsă cu arma loghichii şi midiulocirea
psichologhiei, care ne‐or ajutat să legăm punţi între maluri atât cât
ne‐o dus pe noi curcubita 30 . Nu făr’ de temei se dice că istoria e o gâcitură
31 . Iară ocupătorilor cu critica, de nu le va place ce‐am încrustat
mai la vale cu multă nevoinţă şi deasă strădanie, decât să aibă împutăciune
cătră noi, mai de folos ar fi să pună mâna pe ceruză 32 şi s‐o facă
ei mai bine.
27 arh. învederatu = sigur, cert, convingător
28 arh. apriatu = desluşit, limpede, răspicat
29 ard. dărabe = bucăţi
30 ard. curcubita = dovleacul
31 arh. gâcitură = ghicitoare
32 arh. ceruză = creion de plumb

De la animă spre ceriu 13
1.
Casa în care
a copilărit Avram
Iancu la Vidra de Sus
(Foto, aut.)
2.
Interior al casei Iancului
(Foto, aut.)
3.
Leagăn pentru prunci
din nuiele, legat cu
curele de grindă
(Foto, aut.)

14 Călin Kasper
4.
Casa din
Muntii Apuseni
(Foto, aut.)
←5.
Casa din
Munţii Apuseni
(Foto, aut.)
↑6.
Intrarea spre celula
lui Horea în temniţa de la
Alba Iulia (Foto, aut.)
7.
Interior casă
țărănească
(Foto, aut.)

De la animă spre ceriu 15
8.
Horea, Cloşca
şi Crișan
9.
Celula lui Horea,
Detaliu (Foto, aut.)
10.
Coridorul temniţei
de la Alba Iulia
(Foto, aut.)

16 Călin Kasper
11.
Camera de tortură
Cetatea Alba Iulia
(Foto, aut.)
12.
Cetatea Alba Iulia
Poarta III (Foto, aut.)
13.
Statuia
lui Mihai Viteazul
la Alba Iulia
(Foto, aut.)

I. Căutări
1.
Vidra de Sus, iulie 1832.
În curtea gornicului de pădure Alisandru Iancu, o voce de prunc cânta
cu foc:
Când i‐o ars, ieşea o paaară
De să vedea preste ţeaaară!
Cându să sfârşiau pe roootă,
S‐o văzut în lumea toootă!
Aşe de maaare minune,
Care nu să pooote spune!
Glasul era al lui Avrămuţ, pruncuţul cel mic al gornicului. După ce
gătă de cântat din gură, duse fluiera la buze şi cântă mai departe doră
melodia. Mama lui, Maria, zisă şi Maria Mică pentru că era cam tot
atât de înaltă cât Avrămuţ, trebăluia prin târnaţul 33 casei şi asculta
cântecul pruncului, căruia i se încinseseră obrajii de sfiiciune. Când
copilul în vârstă de opt ani veni la ea, Maria i‐o ciufulit părul cu drag,
spunându‐i:
33 arh. târnaţ = reg. prispă, coridor, cerdac, verandă

18 Călin Kasper
– Dară de unde şcii cântecul ăsta, pruncuţul mamii? Că nu te‐am
mai auditu cântându‐l. Pe semne l‐ai prins de curând de la bătrânul
Simeone, care o fost în gloata Horii. Că n‐o putut şi el să te înveţe unul
mai pre mintea unor prunci ca tine!
– Mamă, eu i‐am spusu să mă‐nveţe, când l‐am auzit zicându‐l.
N‐o vrut mai întâi, o zisu că ăla nu‐i cântec pentru vârsta me. Dară io
i‐am spus că este, că ştiu cine o ars pe tron de foc şi cine o sfârşitu pe
rotă. I‐am zis că Doja Secuiul o arsu pe tron înfocatu, iar Horia o fost
tras pe rotă, iarna, pe 28 Făurar 34 , în anulu 1785, la Alba Carolină 35 ,
împreună cu Cloşcuţ, căpitanul lui ăl mai bun. Abia atunci, când o văst
că nu‐s prostu, s‐o apucat să mi‐l mai zică odată. Aşe l‐am învăţatu, de
la baciul Simeone de la „Capul Podului”. Mamă, dar tu nu ştii că io
mi‐s nepotul Horii, care aici în casa asta a nostră o vintu şi‐o şăstu? Că
tata lui tătuţu, bunul Georgiu, o fostu lăncier de‐al Horii, mamă!
– Apăi, chiar lăncier de‐al Horii, dragul mamei, nu crediu io c‐o
fost, că s‐ar fi împiedicat în sutană. Bunul tău o fost preot!
– Păi sutană avea în besearică, apoi o ţâpa 36 jos şi lua lancea!
Mama Maria a priceput că, dacă ar mai fi ţinut‐o tot aşa, şi‐ar fi
amărât copilul pe toată ziua. De asta şi‐a întrecurmat vorba, zicând:
– Aşe‐i, dragul mamii. Că Bunul tău o fost om cât un munte, puternic
ca un urs. Era de două ori cât mine! Dacă ar fi vrutu, putea să
porte câte o lance a fiecare mână.
Lui Avrămuţ i‐au licărit ochii de fericire:
– Mamă, când o să fiu mare, o să‐mi fac şi eu o lance!
Vidra de sus, septembrie 1834.
Avrămuţ o întrecuse deja pe mama lui la înălţime. Era subţirel şi
blonduţ, cum rari sunt pruncii prin satele moţilor, unde erau cam toţi
bruneţi sau chiar tuciurii. Maria Mică îl pierdea din ochi de drag. Îl
34 arh. Făurar = februarie
35 arh. Alba Carolina = Alba Iulia
36 ard. a ţâpa = a arunca

De la animă spre ceriu 19
căută din priviri prin curte, dară el togma atunci venea de la pescuit, de
la iazul morii Gligoreştilor, cu câţiva peşti înşiruiţi pe‐o ramură de salcie.
S‐au apucat îndată să‐i pregătească pentru copt în jar. Avrămuţ îi tăia
în lungul burţii şi le scotea măruntaiele, apoi îi spăla iar Maria îi curăţa
de solzi şi‐i săra. Alisandru Iancu trăbăluia prin bătătură, pe la animale,
bolborosind singur. Se vedea că avea multe prepusuri 37 în ziua aia, că
numai atunci avea obiceiul să mormăie ca un urs. Ai lui ştiau că în asemenea
zile, când nu era în apele lui, trebuiau să‐i dea pace. Deodată, se
auzi în curte un glas cam şovăielnic:
– Domne, ajută, bade Alisandre. Am audit că m‐ai cătatu.
Bătrânul Iancu s‐a întornat către cel ce vorbea, privindu‐l încruntat
cum stătea în faţa lui, cu căciula găvănoasă în vârful capului şi seren 38 ca
un prunc neajuns la vârsta priceperii, de parcă n‐ar fi ştiut pentru ce‐a
fost chemat. Apoi s‐a apropiat de moţul ce‐i intrase‐n curte şi, fără nicio
vorbă, i‐a trăsnit o palmă butucănoasă peste obraz, de era să‐l ţâpe la
pământ. Lui Văsălie i‐a sărit căciula din cap.
– Ce‐ţi căşună pe mine, bade Alisandre? Ce ţi‐am făcutu?
– Mai ai nas să întrebi de ce dau, nemernicule?
Înfuriat la superlativ, suflând din greu ca un taur, badea Alisandru îi
mai trozni lui Văsălie încă o palmă pe celălalt obraz, chiar mai înfricoşătoare
ca prima. De data asta l‐a prăvălit la pământ, într‐un genunche…
– Dară fagul ăla de pe Dealul Belcului cine l‐o oborâtu, măi Văsălie?
Nu tu? Lua‐v‐ar smeii să vă ia 39 de neisprăviţi!
– Apăi am avutu lipsă de neşte lemne, bade Alisadre, că mi‐s om
sărac, cu şepte copii şi cu muierea căzută la pat. Nici n‐amu ce să le mai
dau să mânce la toţi!
– Dară anul trecut, mai anţărţ 40 şi de când te ştii, n‐ai fostu tot sărac
şi n‐ai avut în tot anul nevoie de lemne? Şi când ai venit să ceri, ca omul
37 arh. prepusuri = temeiuri, motive, dubii, temeri, bănuieli
38 arh. seren = arh. senin
39 lua‐v‐ar smeii = înjurătură moţească
40 arh. anţărţ = cu doi ani în urmă

20 Călin Kasper
de omenie, nu ţi‐am datu? Şi tot satu ăsta de la cine capătă lemne, măi
Văsălie? Nu de la mine? Dară nici să intri în pădure şi să tai copaci după
cum te taie pe tine curcubita nu se poate! Cum de ţi‐o trăznitu ţie prin
cap să tai fagul ăla chiar de lângă cale? Aşa se taie un copac, măi Văsălie?
Ai lăsatu ciotul la o jumate de stânjen de la pământ, ca să poată
vedea oricine trece pe drum că pădurea din grija me e ca satul fără câni!
De ce nu eşti tu om de omenie, măi Văsălie? De ce mă scoţi din sărite,
ca să‐mi facu păcate cu tine? Ce‐ai crediut tu, că eu nu aflu? Nici n‐ai
ajuns cu trunchiul ăla acasă şi eu deja ştiut‐am. Puteam să te dau a mâna
haiducilor din Câmpeni, ca să‐ţi moaie cloambele cu băţul de alun, dară
mi‐o fostu milă de pruncii tăi!
Văsălie sta smerit şi poate‐un pic şi ameţit, cu capul plecat şi cu
căciula în mână. Pe obrazul lui scofâlcit crescuse o barbă spârloasă, care
ascundea de bună samă urmele vineţii lăsate de palmele grele ale lui
Alisandru. Lui Avrămuţ i să făcu milă de bietul rumân. Cu iţarii şi cămeşa
pline de petice, stătea în faţa tatălui lui cam ca la Judecata de Apoi.
Avrămuţ privea printr‐o gaură din zdrapţii cu care era împrejmuit târnaţul
cum tatăl lui îl sfădea pe ţăran. Nici n‐o băgat de samă când mama
lui s‐o depărtatu. Abia când l‐o prins de umăr şi i‐o pus o straiţă‐n mâni
o priceput că şi mamei lui îi fusese milă de acel năcăjit. Togma venea din
celariu 41 , unde a îndesat într‐o desagă o pită mare, o bucată de clisă 42
ş‐un dărab de brânză de oaie.
– Când va pleca Văsălie, tu să‐i ieşi pe din dosu înainte şi să‐i dai
straiţa aiasta. Să‐i zici că‐i pomană de sufletul morţiloru.
Dar nici n‐a ieşit bine Văsălie din curte, că Avrămuţ s‐a dus oblu 43
la tatăl lui şi i‐a zis:
– Tătuţule, să ştii că nu‐i bună rânduiala asta, ca unii să moră de
flămânzi şi alţii să crăpe de sătui. Trebe schimbată!
41 reg. celariu = pivniţă
42 reg. clisă = slănină
43 ard. oblu = direct, drept

De la animă spre ceriu 21
– No, dapăi de nu‐i bună, măi Avrămuţ, schimb‐o tu! zâse Alisandru,
înseninându‐se şi zâmbind pentru prima dată în ziua aceea. Dară
Avrămuţ nu băgă de samă că tatăl lui şuguia. Şi încreţindu‐şi nasul şi
fruntea, zise cu obidă:
– O s‐o schimbu, tătuţule! O să vezi c‐o s‐o schimbu!
Gospodăria lui Alisandru,
Vidra de Sus, august 1836.
O şaretă cu doi cai focoşi opri în faţa porţii gornicului de pădure din
Vidra de Sus. Acesta, auzind încă de departe tropotul cailor şi zdruncinatul
roţilor, ieşise în curte, parcă presimţind că va avea oaspeţi. În şaretă,
pe capră, se afla prietenul lui, Ioanu Şiuluţiu, împreună cu unul din
prunci, Josifu. Alisandru a deschis poarta şi, luând caii de dârlogi, a tras
şareta în curte. Apoi le‐a pus cailor sub bot un braţ de iarbă. Maria Mică
l‐a strigat pe Avrămuţ, să iasa şi el în întâmpinarea oaspeţilor. Iar ea,
grăbită ca o furnicuţă, s‐a repezit să aştearnă o faţă de masă curată, apoi
să aducă de‐o gustare: slănină, felii de ţâpău 44 , brânză de oaie, nişte
ceapă, roşii, câţiva ardei.
A pus pe masă şi două păhăruţe pentru vinars. Între timp, Avrămuţ
apăruse în curte şi privea cu ochi mari la Josifu, care era cu trei ani mai
mic. Pruncii s‐au plăcut pe dată şi s‐au pus să se joace. Bărbaţii s‐au
aşezat la masă. Ioanu venise cu o glajă 45 în mână.
– Am trecut azi pe la crâşma lui Gligoru, ca să‐ţi aducu neşte jinars
de pere, cum şciu că‐ţi place mult. Pe drum l‐am întâlnit pe Angelu, pe
care‐l şcii şi tu. O fost unul din cei mai bogaţi băieşi din Abrudu. Avea
un noroc porcesc la găsitu filone bogate de aur. El şi dicea că „Dumnedieu
o nebunitu de i‐o datu atâta bogăţie”. Era o vreme când întorcea
banii cu lopata. Pe timpurile bune, presăra în mămăligă praf de aur în
loc de sare şi cumpăra cele mai scumpe arme de la casa italiană Lasarino
Cominazzo. Îmi aduc destul de apriatu aminte cum pleca el, pe vremurile
44 reg. ţâpău = pâine albă
45 reg. glajă = sticlă

22 Călin Kasper
bune, de la cârciuma lui Gligoru: cu trei trăsuri! În prima era taraful de
ţigani al lui Berki, care cânta de mama focului! În trăsura din mijloc
stătea ţanţoş Angelu, iar la urmă venea trăsura care‐i aducea pălăria şi
bastonul. Cu asemenea purtare lipsită de diligenţia 46 , n‐o fost de mirare
c‐o scăpătatu, chiar mai repede de cum o făcut avere. Pesemne, lui
Dumnedieu i‐o vintu între timp mintea la cap. Iară Angelu, de fericire
c‐o scăpatu de corvoada de a mai vântura banii cu lopata, o datu în
patima beţiei. Când l‐am văzut, l‐am cercetatu, după obiceiul mieu:
„Angelu, unde‐i puşca Lasarinu?” „E la Gligor, pentru vinu!” „Dar
pistolul Cominazzu?” „Tot acolo, pe jinarsu”.
– Hai noroc, dragă Ioanu. Mă bucur că ţi‐ai adusu aminte să‐mi
mai calci pragul. Că parcă în ultima vreme m‐ai cam ocolitu.
– Păi, m‐am grijitu de băile mele, apoi familia, pruncii. Şcii şi tu
cum îi când ai de lucru până preste cap. Am mare noroc că am soţie
bună, harnică şi iubitore! Acelaşi noroc l‐ai avut şi tu, cu Maria ta a
Mică. Nu putem să mulţumimu deagiuns lui Dumnedieu pentru asta.
Ştii, Alisandre, că omul când se‐nsoară, dacă nimereşte bine, o duce
ca‐n sânul lui Avraam, dară de nu, e vai de capul lui, că şi‐o băgat
sângurelu în casă, fără să şcie, pe draculu cu cetera.
Pruncilor, după ce‐au alergat prin toată curtea şi grădina, li s‐a făcut
şi lor foame. Maria Mică le‐a pus de‐or mâncat, apoi, mort de oboseală,
Josifu a adormit pe‐o laviţă, în camera mică. Avrămuţ, rămas fără camarad
de joacă, începu să tragă cu urechea la vorba celor mari:
– Anulu trecut, frate‐mieu Alexandru, protopopul Bistrei, avu mare
năcaz, fiindcă doi netrebnici, şpanul fişcuşesc Lazaru, împreună cu plebanul
Abrudului Covaciu, uneltindu cu dibăcia în contra besearicii unite
din Câmpeni, au doveditu cu arătări falşe şi minciuni sfruntate să împingă
administraţiunea fişcuşească din Zlatna şi Tesaurariatul din Sabiniu 47 ,
ca să răşluiască un dărab de ţintirim din proprietatea besearecii româneşti.
Pe acest dărab de loc s‐au apucatu răpitorii, mult prea devreme şi
46 arh. diligenţia = cu măsură
47 arh. Sabiniu = Sibiu

De la animă spre ceriu 23
prea siguri de ieşita cauzei, să ridice o besearică popistaşă, cu zidurile
aprope proptite de besearica românească. La această samavolnicie, frate‐mieu
s‐o încontratu cu toată energhia, trimiţându suplice şi lăcrămaţii
48 la toate deregătoriile şi dicasteriile statului, arătându cum legile
patriei au fost călcate în pitioare de acei omeni fără Dumnedieu. Blăstămaţii
ceia au cercatu chiar să‐l strămute airea 49 pe Alexandru din ţinutul
fişcale al Bistrei sau chiaru să‐l aducă – cum sângur zicea când mi‐o
povestit ce‐o pătimitu – la „perpetuum silenţium”, adică să‐l facă să
tacă pre vecie. Dară protopopul – cum şcii şi tu ce amarnic pote fi când
îi vorba de direpturile românilor –, fără a să spăria de acei guzgani, o
adusu inştanţia 50 în faţa tronului Majestăţii Sale, bunul nost’ împărat
Ferdinandu. Cercetându‐se causa cu imparcialitate, împăratul o datu
dreptate protopopului, trimeţându‐se poroncă preînaltă la consiliariul
oficiolatului tesaurariale Ţiriec – un ticălos de român, deghenerat de
totului la maghiari –, care până atunci ţinuse la superlativ cu răpitorii.
Amu, dară, cum o văzut că s‐o contorsu 51 direpţiunea vântului, temându‐şi
tare scaunul, căută să aducă cu degraba părţile la împăcăciune,
dând dărabul de ţintirim înapoi besearicei româneşci şi dispunându grabnic
la dărâmarea murilor ridicaţi zădarnic de răpitorii locului.
Alisandru mai turnă câte un păhăruţ de jinars, apoi bărbaţii ciocniră:
– Domne, ajută! Uite cum cearcă toţi veneticii să‐i lipsească pe români
de toate câte încă nu le‐au fost răpitu! Iată dară că, dacă un bărbat nepregetătoriu
ţine cu cerbicie 52 de dreptul lui, poate, cu toate împintenările
răuvoitoriloru, să aducă dreptatea şi de partea celor ce o au.
– Alisandre, eu n‐am datu pe la tine doră aşe, de florile meriloru.
Naciunea română are mare lipsă de intelighenţie, care să se încontreze
cu cei cărora le stăm ca un os în gât. Tu ce ai de gând cu Avrămuţ al tău?
48 arh. lăcrămaţii = plângeri
49 reg. airea = aiurea
50 arh. inştanţia = instanţa, fapta, lucrarea
51 arh. contorsu = schimbat, răsucit, întors
52 arh. cerbicie = hotărâre, încăpăţânare

24 Călin Kasper
– Păi, ce gând să am? Dac‐o fi om de omenie şi o vrea, îmi va lua
mie locul şi va duce gospodăria nostră pe umeri când eu n‐oi mai putea.
Şi de‐o ave şi el norocul nostru să‐şi găsească o nevastă de treabă, atunci
vom potea trăi şi noi pe lângă ei liniştiţi şi în pace, cu toţii laolaltă...
– Nu, Alisandre, nu aşe! Pruncuţu ăsta al tău e dezgheţatu şi isteţiu,
eu crediu positivu că pote face mai mult decâtu ai făcut tu. Îi de lipsă să‐l
dai mai departe la şcoală, aşe cum îi voi da şi eu pe pruncii mei. Tu nu
vedi că toate deregătoriile statului suntu a mâna ungurilor? Unde te învârţi,
dai numai de advocaţi unguri, judecători unguri, fişpani unguri,
directori unguri, poliţişti unguri. O venitu vremea ca şi românii să ajungă
să ocupe batăr 53 jumate din deregătoriile statului. Abia atunci numa nu
vor mai potea face cu noi, românii, tot ce le trăzneşte lor prin curcubită.
Seara, în pat, înainte să adoarmă, Avrămuţ s‐a gândit cu recunoscenţie
la Ioanu Şiuluţiu pentru că l‐a îndemnat pe tătuţul lui să‐l dea şi
pe el la şcoli mai înalte.
– Poate c‐o să pot ajunge advocat, ca să aibă şi românii cine să le
apere drepturile de... Cum o zâsu tatăl lui Josifu? Sa‐ma‐vol‐ni‐cie?
Nu auzise niciodată vorba asta, dară pricepuse lesne ce putea să
însemne.
2.
Anul 1840, locuinţa lui Wilhelm din Auraria 54 ,
slujbaş la oficiul montanistic 55 , unde a stat Avram Iancu în gazdă.
Anii au trecut şi numele Avrămuţ devenise amintire, ca şi copilăria pe
care o lăsa încet în urmă. Uitate erau iazul de la moara Gligoreştilor unde
a învăţat să înoate, jocurile din lunca „La Bogdan” cu alţi copii de vârsta
lui, dar şi învăţătorul Mihail Gomboş, cel care i‐a desluşit buchiile 56 la
53 ard. batăr = măcar
54 arh. Auraria = Zlatna
55 montanistic = minier
56 buchii = litere slavone, numite şi potcoave