Primii oameni în lună de H.G. Wells - fragment

H. G. Wells
Primii oameni în Lună

Opere alese
H. G. Wells
Primii oameni în Lună
Roman
Traducere de Mircea Opriță
Colecţia Seniorii Imaginației
Editura Eagle
2017

Primii oameni în lună de H. G. Wells
Colecţia Seniorii Imaginației, Opere Alese H. G. Wells
Copyright traducere © 2017 Mircea Opriţă.
Copyright © Editura Eagle pentru ediţia 2017
Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, sunt rezervate.
Din aceeași colecție a apărut: Mașina timpului – un microroman și cinci povestiri.
În pregătire:
Insula doctorului Moreau
Războiul lumilor
Omul invizibil.
Colecţia Seniorii Imaginației este un concept Editura Eagle (MC).
www.edituraeagle.ro
office@edituraeagle.ro
Editor: Mugur Petronius Cornilă
Coperta Opere Alese H. G. Wells: Mihai Moldoveanu
Tehnoredactare: Marian Truță
Servicii editoriale: Editura Virtuală
www.editura-virtuala.ro
E-mail: office@editura-virtuala.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
WELLS, HERBERT GEORGE
Primii oameni în lună / H.G. Wells ; trad. şi adapt. de Mircea Opriţă. - Buzău: Eagle, 2017
ISBN 978-606-8790-02-2
I. Opriţă, Mircea (trad.)
821.111

I
Dl. Bedford se întâlneşte cu dl. Cavor
la Lympne
Cum stau aici şi scriu, aşezat la umbra viţei de vie,
sub albastrul cer din sudul Italiei, sunt într-o oarecare măsură
surprins să descopăr că participarea mea la uimitoarele aventuri
ale domnului Cavor a fost, la urma urmei, rodul celei mai
pure întâmplări. Putea fi oricine în locul meu. Am nimerit
între toate acestea într-un moment când mă credeam scutit
până şi de cea mai vagă șansă de a trăi vreo experienţă stingheritoare.
Mersesem la Lympne deoarece îmi închipuiam că e
locul cel mai sărac în evenimente din întreaga lume. „În orice
caz, aici o să am linişte şi-o să pot lucra!” îmi spuneam.
Rezultatul este cartea aceasta. Puţin îi pasă Destinului de
măruntele socoteli omeneşti!
Poate că ar fi bine să consemnez aici că nu cu mult înainte
pierdusem o groază de bani în nişte afaceri. Răsfăţându-mă
azi în bunăstare, îmi vine uşor să vorbesc despre mizeria mea
de odinioară. Pot să admit chiar şi faptul că, într-o oarecare
7

H. G. Wells
măsură, nenorocirile mi se datorau. Poate că există domenii
la care mă pricep întrucâtva, dar în mod precis conducerea
afacerilor nu se află printre ele. Pe atunci eram însă tânăr şi
tinereţea mea, printre alte aspecte discutabile, mai avea şi
orgoliul că se pricepea la afaceri. Sunt încă tânăr ca vârstă,
dar lucrurile care mi s-au întâmplat mi-au şters din minte o
parte din tinereţe. Dacă vor fi făcut să licărească acolo şi ceva
înţelepciune, asta rămâne de văzut.
Nu-i neapărat nevoie să intru în detaliile speculaţiilor ce
m-au condus la Lympne, în Kent. Azi tranzacţiile financiare
presupun o importantă doză de aventură. Am riscat. În astfel
de lucruri, dai şi iei mereu în diverse proporţii, iar mie mi s-a
nimerit în cele din urmă să dau. Cu destulă neplăcere. Chiar
şi atunci când scăpasem de încurcătură, un creditor incomod
n-a încetat să mă încolţească. Poate aţi aflat despre arsura
violentă a virtuţii rănite, sau poate că aţi şi simţit-o. Omul
m-a hărţuit cumplit. În cele din urmă am ajuns la concluzia
că n-aveam încotro, trebuia să scriu o piesă de teatru, dacă
voiam să ocolesc o viaţă căznită de funcţionar. Am o oarecare
imaginaţie şi gusturi rafinate, aşa că am hotărât să lupt din
toate puterile înainte ca soarta să mă dea peste cap. Pe lângă
încrederea în capacităţile mele de om de afaceri, mai aveam pe
atunci şi convingerea că tot aşa de bine puteam să scriu o piesă
excelentă. Presupun că nu-i o convingere cu totul ieşită din
comun. Ştiam că, în afara tranzacţiilor financiare, nimic altceva
nu reprezenta o mai substanţială sursă de câştig, şi e foarte
probabil ca asta să-mi fi şi influenţat intenţiile. Într-adevăr,
mă obişnuisem să privesc drama nescrisă ca pe o mică rezervă
salvatoare, păstrată pentru zile grele. Iar zilele grele sosiseră,
încât m-am pus pe treabă.
Am descoperit curând că scrierea unei piese era o afacere
mai complicată decât îmi imaginasem; iniţial îi rezervasem
8

Primii oameni în Lună
zece zile şi venisem la Lympne anume pentru a avea un piedà-terre
în vreme ce lucram. Spre norocul meu, am găsit bungalowul
acela. L-am închiriat pe trei ani. Am adus câteva piese
de mobilier şi, pe când trudeam la piesă, mi-am gătit singur.
Felurile mele de mâncare ar fi şocat-o pe doamna Bond.
Şi totuşi, erau gustoase. Aveam o cafetieră, o oală cu capac
pentru ouă, alta pentru cartofi şi o tigaie pentru cârnaţi şi
slănină – aşa arăta modesta zestre a confortului meu. Nu poţi
fi întotdeauna magnific, dar simplitatea e o alternativă mereu
la îndemână. Am adus şi un butoi de bere pe credit, cu capacitatea
de optsprezece galoane, iar un brutar plin de atenţie
mă servea în fiecare zi. Poate că n-o duceam ca în Sybaris, însă
avusesem parte şi de vremuri mai rele. Îmi părea rău întrucâtva
de brutar, ins cu adevărat foarte cumsecade, însă speranţele
mele de câștig îl aveau şi pe el în vedere.
Fără îndoială, dacă doreşte cineva să fie singur, la Lympne
îi e locul. Localitatea se află în zona argiloasă a comitatului
Kent, iar casa mea stătea cocoţată pe buza unei vechi faleze,
având vederea spre mare, peste întinderile joase ale mlaştinilor
Romney. Pe timp ploios locul e aproape inaccesibil şi am
auzit că, uneori, poştaşul străbătea porţiunile cele mai inundate
ale drumului său cu nişte scânduri legate de tălpi. Nu
l-am văzut niciodată în postura asta, dar pot să mi-l imaginez.
Cele câteva case ţărăneşti care alcătuiesc satul de astăzi au în
faţa uşilor nişte uriaşe mănunchiuri de nuiele de mesteacăn,
ca să-ţi ștergi de ele grosul lutului, ceea ce poate da o idee
despre constituţia ţinutului. Mă îndoiesc că aşezarea ar mai
fi existat, dacă n-ar fi rămas amintirea palidă a unor lucruri
definitiv trecute. Pe vremea romanilor, acolo era marele port al
Angliei, Portus Lemanus, însă acum marea a ajuns la patru mile
distanţă. La poalele colinei povârnite zac bolovani şi dărâmături
de zidărie romană, iar vechiul drum spre Watling, încă
9

H. G. Wells
pavat cu lespezi, porneşte ca o săgeată spre nord. Îmi făcusem
obiceiul de a sta cocoţat pe deal, gândindu-mă la vremurile
acelea cu galere şi legiuni, cu sclavi şi funcţionari oficiali, cu
femei şi meşteşugari, cu negustori ca mine, un furnicar gălăgios
agitându-se încoace şi încolo în jurul portului. Iar acum,
doar câteva movile de moloz pe o pantă înierbată, două-trei
oi – şi eu! Pe unde fusese portul, acum se întindea teritoriul
mlaştinii, desfăşurându-se într-o curbă largă până departe,
spre Dungeness, şi punctată ici-colo de pâlcurile arborilor sau
de turlele bisericilor din burgurile medievale care o iau astăzi
pe urmele lui Lemanus, spre dispariţie.
Această privelişte a mlaştinii era, fără îndoială, una dintre
cele mai frumoase imagini pe care le văzusem vreodată. Cred
că Dungeness se găsea la cincisprezece mile distanţă; părea o
plută pe mare, iar mai departe, spre vest, în lumina de amurg
zăream dealurile de pe lângă Hastings. Uneori păreau apropiate
şi clare, alteori şterse şi scunde, iar capriciile vremii le făceau
adeseori să dispară din raza privirii. Porţiunile mai apropiate
ale mlaştinii erau străbătute şi înviorate de şanţuri şi canale.
Fereastra lângă care lucram era orientată spre dealuri, şi
chiar de la această fereastră l-am văzut pentru prima oară pe
Cavor. Mă luptam din greu cu subiectul piesei mele, căznindu-mi
mintea în trudnicul efort pretins de aşa ceva, încât insul
mi-a atras în chip destul de firesc atenţia.
Soarele apunea, cerul era o calmă îmbinare de culori
intense, verde şi galben, pe fondul cărora el apărea întunecat
– o siluetă mică şi stranie.
Era un omuleţ scund, rotofei, cu picioarele subţiri, având
o anume dezordine în mişcări; găsise de cuviinţă să-şi acopere
inteligenţa extraordinară cu o şapcă de jucător de crichet, cu
un palton, cu pantaloni bufanţi şi ciorapi de ciclist. Habar
n-am de ce umbla aşa, fiindcă nu s-a urcat nicicând pe bicicletă
10

Primii oameni în Lună
şi nici n-a jucat crichet vreodată. Era o neaşteptată combinaţie
de piese de îmbrăcăminte, ivită cine ştie cum. Gesticula cu
palmele şi cu braţele, smucea din cap şi zumzăia. Zumzăia ca
un aparat electric. Nu cred că aţi mai auzit un zumzăit asemănător.
Îşi exersa mereu gâtlejul, scoţând sunetul acela extrem
de neobişnuit.
Plouase, iar mersul lui convulsiv era scos și mai mult în
evidență de poteca foarte alunecoasă. Ajuns chiar în dreptul
soarelui, se opri, îşi scoase ceasul, avu un moment de şovăială.
Apoi, cu o mişcare bruscă, se răsuci şi se retrase, dând
semne de grabă, fără să mai gesticuleze, însă făcând paşi largi,
ca dovadă că avea picioarele destul de lungi; îmi amintesc că
lungimea lor era exagerată la modul grotesc de lutul lipit pe
tălpi, situaţie deturnată într-un excelent avantaj.
Asta s-a întâmplat în prima zi a şederii mele acolo, când
elanul meu de autor dramatic era la nivelul său cel mai de sus,
aşa că am privit incidentul doar ca pe o distragere plicticoasă
– cinci minute pierdute. Mi-am reluat subiectul. Dar în seara
următoare apariţia s-a repetat cu o precizie remarcabilă, şi la
fel în cealaltă seară, în toate serile când nu ploua, încât am
ajuns să mă concentrez la firul piesei cu un efort considerabil.
– La naiba cu ăsta! am zis. Ai putea crede că învaţă să se
mişte ca o marionetă.
Şi, timp de câteva seri, i-am adresat din adâncul inimii înjurături.
Indispoziţiei mele i-au luat apoi locul uimirea şi curiozitatea.
De ce Dumnezeu s-ar fi purtat cineva în felul acela?
În a paisprezecea seară n-am mai rezistat şi, de cum l-am văzut
apărând, am deschis uşa de sticlă, am traversat veranda şi am
luat-o spre locul unde se oprea în mod invariabil.
Când am ajuns lângă el, tocmai îşi scosese ceasul. Avea
o faţă bucălată, rumenă, cu ochi căprui – până atunci nu-l
văzusem decât în contra luminii.
11

H. G. Wells
– O clipă, domnule, i-am spus în vreme ce se întorcea.
S-a holbat la mine.
– O clipă, fie! zise. Dar dacă ai mai multe de spus şi nu-ţi
cer ceva peste puteri – clipa dumitale a şi trecut – te-ar deranja
să mă însoţeşti?
– Absolut deloc, i-am răspuns, mergând alături de el.
– Am obişnuinţe precise. Pentru relaţii, timpul mi-e limitat.
– Presupun că ăsta-i timpul pe care îl rezervi plimbării.
– Chiar aşa. Vin aici să admir apusul.
– Aiurea!
– Pardon, domnule?
– Nu-l priveşti niciodată.
– Nu-l privesc niciodată?
– Nu. Te-am observat mereu de treisprezece seri încoace şi
n-ai privit nicicând apusul soarelui... nicicând.
Şi-a încruntat sprâncenele ca unul care dă peste o problemă.
– Ei bine, îmi place lumina înserării... aerul... Merg pe
poteca asta, trec prin poarta de colo... – zvârli din cap peste
umăr – dau o raită...
– Nici vorbă. N-ai făcut niciodată aşa. Totu-i lipsit de sens.
Pe aici nu-i niciun drum. În seara asta, de pildă...
– Oh, în seara asta! Ia să văd. Ah! Tocmai m-am uitat la
ceas, am văzut că-mi depăşesc cu trei minute jumătatea de oră
obişnuită, mi-am zis că nu-i vreme să fac turul, m-am întors...
– Mereu faci aşa.
Se uită la mine gânditor.
– Poate că fac, acum încep să-mi dau seama. Dar despre ce
anume voiai să-mi vorbeşti?
– Păi, chiar despre asta!
– Despre...
– Exact. De ce te comporţi aşa? În fiecare seară vii scoţând
un sunet...
12

Primii oameni în Lună
– Ce sunet?
– Uite, ca ăsta.
I-am imitat bâzâitul. După felul cum m-a privit, era clar
că bâzâitul nu-i făcea plăcere.
– Eu fac aşa? mă întrebă el.
– Seară de seară.
– Habar n-aveam!
Se opri din mers. Mă privi cu gravitate.
– Să-mi fi făcut oare vreun tic? întrebă.
– Mă rog, cam aşa pare. N-am dreptate?
Își apucă buza de jos între degetul mare şi arătător. Privea
într-o băltoacă aflată la picioarele lui.
– Mintea mi-e foarte concentrată, mi-a spus. Iar dumneata
vrei să ştii de ce! Ei bine, domnule, pot să te asigur nu numai că
habar n-am de ce fac asemenea lucruri, dar şi că nici măcar nu
ştiam că le fac. Dacă mă gândesc bine, e chiar aşa cum spui: n-am
fost niciodată dincolo de câmpul ăsta... Şi zici că te deranjează?
Din anume motive, începeam să fiu mai indulgent cu el.
– Nu mă deranjează, am spus. Dar... închipuie-ţi că ai
scrie dumneata o piesă de teatru!
– Eu n-aş putea.
– Mă rog, altceva care pretinde concentrare.
– Ah, desigur! exclamă şi căzu pe gânduri.
Expresia lui primise un aer atât de îndurerat, încât m-am
îmblânzit şi mai mult. La urma urmei, există o notă de agresivitate
în faptul că-i ceri unui om necunoscut să-ţi explice de ce
bodogăneşte zumzăit pe o potecă deschisă circulaţiei publice.
– După cum vezi, e un tic, rosti cu o voce slabă.
– Oh, sunt de aceeaşi părere.
– Trebuie să-i pun capăt.
– Nu şi dacă asta ţi-ar produce neplăceri. În fond, nu-i
treaba mea – mi-am îngăduit cam multă libertate.
13

H. G. Wells
– Nicidecum, domnule, mi-a zis, nicidecum. Îţi rămân
foarte îndatorat. O să mă păzesc de asemenea lucruri. În viitor,
vreau să spun. Te-aş putea ruga să... să faci încă o dată zgomotul
acela?
– E cam aşa: zuzu, zuzu, am spus. Dar ştii, nu-i cazul...
– Îţi sunt foarte îndatorat. De fapt, sunt conştient că devin
din cale-afară de distrat. Ai perfectă dreptate, domnule... ai
perfectă dreptate. Îţi rămân obligat. Povestea asta trebuie să
se curme. Iar acum, domnule, te-am adus mai departe decât
până unde s-ar fi căzut s-o fac.
– Sper că impertinenţa mea...
– Deloc, domnule, deloc.
O clipă ne-am uitat unul la altul. Mi-am scos pălăria,
dorindu-i bună seara. El îmi răspunse agitat şi fiecare ne-am
văzut de drum.
Ajuns lângă pârleaz, am privit în urmă la silueta care se
îndepărta. Ţinuta i se schimbase cu totul, părea lipsit de vlagă,
cocârjat. Printr-o asociere oarecum absurdă, contrastul cu
făptura dinainte, care gesticula şi murmura, mi-a părut patetic.
L-am urmărit până a dispărut. Apoi, cu un regret adânc
în suflet, m-am întors la treburile întrerupte, la casa şi la piesa
mea.
A doua zi, pe înserat, n-a mai apărut, şi nici în seara următoare.
Dar îl aveam mereu în minte şi am ajuns să cred că,
tratat ca un personaj comic şi sentimental, ar fi putut servi la
desfăşurarea intrigii mele. A treia zi m-a căutat el.
O vreme am rămas încurcat, întrebându-mă ce-l aducea la
mine. Începu o conversaţie oarecare, în modul cel mai formal,
apoi trecu abrupt la subiect. Voia să cumpere bungalowul şi să
mă scoată din el.
– Înţelegi, îmi zise, nu te condamn absolut deloc,
dar mi-ai desfiinţat o obişnuinţă şi asta îmi dă toată ziua
14

Primii oameni în Lună
peste cap. M-am tot plimbat pe aici ani de-a rândul... ani
întregi. Fără îndoială, mormăiam... Dumneata ai făcut ca
lucrul ăsta să nu mai fie cu putinţă!
I-am sugerat să încerce o altă direcţie.
– Nu. Nu există nicio altă direcţie. Asta-i singura. M-am
interesat. Iar acum, în fiecare după-amiază la ora patru, mă
simt ca într-o fundătură.
– Dar, scumpe domn, dacă problema e atât de importantă
pentru dumneata...
– Vitală. Ştii, eu sunt... sunt un cercetător... Lucrez la nişte
investigaţii ştiinţifice. Locuiesc – făcu o pauză şi părea că se
gândeşte – chiar acolo! reluă el, împungând cu degetul periculos
de aproape de ochii mei. În casa cu hornuri albe pe care
o vezi ridicându-se deasupra copacilor. Iar situaţia mea e nefirească...
nefirească. Sunt pe cale de a împlini una dintre cele
mai importante demonstraţii – pot să te asigur: una dintre
cele mai importante demonstraţii care s-au făcut vreodată.
Asta pretinde gândire mereu concentrată, linişte sufletească şi
activitate constantă. Iar după-amiezile erau momentele mele
minunate... clocotind de idei noi... de noi puncte de vedere.
– Şi de ce nu reiei?
– Ar fi cu totul altceva. M-aş supraveghea. M-aş gândi la
dumneata şi la piesa dumitale... cum mă urmăreşti iritat cu
privirea... în loc să-mi stea gândul la munca mea. Nu! Trebuie
să obțin casa asta.
Am căzut pe gânduri. Fireşte, trebuia să reflectez temeinic
înainte de a lua vreo hotărâre importantă. În general, eram
destul de dispus să fac afaceri în zilele acelea, iar vânzările
m-au pasionat întotdeauna; dar întâi şi-ntâi, nu era casa mea
şi, chiar dacă i-aş fi vândut-o la preţ bun, mă puteam aştepta
la dificultăţi când s-ar fi făcut predarea proprietăţii, în caz că
actualul stăpân afla de tranzacţie; iar în al doilea rând eram,
15

Cuprins
Dl. Bedford se întâlneşte cu dl. Cavor la Lympne / 7
Prima preparare a Cavoritei / 25
Construirea sferei / 35
În sferă / 45
Călătoria spre Lună / 51
Descinderea pe Lună / 59
Răsărit de soare pe Lună / 65
O dimineață lunară / 71
Explorarea începe / 77
Pierduți pe Lună / 87
Pășunile vițeilor lunari / 93
Fața selenitului / 105
Dl. Cavor are câteva supoziții / 111
Încercări de comunicare / 119
Puntea amețelilor / 127
Puncte de vedere / 139
Lupta din peștera măcelarilor lunari / 149
La lumina zilei / 161
Dl. Bedford singur / 171
Dl. Bedford în spațiul infinit / 183
Dl. Bedford la Littlestone / 191
Uimitoarea comunicare a domnului Julius Wendigee / 207
Un rezumat al primelor șase mesaje primite de la dl. Cavor / 213
Istoria naturală a seleniților / 223
Marele Lunar / 241
Ultimul mesaj trimis de Cavor spre Pământ / 259