Insula Doctorului Moreau de H.G. Wells - fragment

H. G. Wells
pentru el, n-a mai reușit să ne ajungă. A alunecat pe un morman
de funii sub straiurile bompresului rupt; o funie i-a prins călcâiul,
încât omul a rămas atârnat un moment cu capul în jos, apoi a căzut
și s-a lovit de un buștean sau o vergă plutind pe apă. Am pornit
spre el, însă n-a mai ieșit la suprafață.
Spun că din fericire pentru noi n-a mai ajuns în barcă, însă
aș putea adăuga că din fericire și pentru el, întrucât nu aveam
decât un butoiaș cu apă și niște pesmeți marinărești umeziți –
atât de neașteptată fusese alarma, atât de nepregătit vasul pentru
un dezastru. Ne-am închipuit că oamenii de pe șalupă puteau
fi mai bine aprovizionați decât noi (dar se pare că nu erau), și
ne-am apucat să-i strigăm. Poate că nu ne-au auzit, iar în ziua
următoare, când ploaia măruntă a încetat – ceea ce s-a întâmplat
abia pe la amiază – nu mai era nici urmă de ei. Nu ne puteam
ridica în picioare ca să privim în jur, fiindcă barca se legăna
puternic. Oceanul era frământat de valuri imense și ne-am
trudit din cale-afară să menținem prova bărcii de-a curmezișul
lor. Ceilalți doi care mai scăpaseră împreună cu mine erau
un bărbat pe nume Helmar, pasager cum eram și eu, și un
marinar căruia nu-i știu numele, un ins scund, voinic, și care
se bâlbâia.
Am plutit flămânzi și, când ni s-a terminat apa, chinuiți de
o sete cumplită, opt zile cu totul. După cea de-a doua zi, marea
s-a potolit treptat, devenind netedă ca oglinda. Cititorul obișnuit
n-are cum să-și imagineze aceste opt zile. Nu va găsi nimic
în memoria sa – ferice de el! – cu care să le compare. După
prima zi, vorbeam puțin unul cu altul, zăceam fiecare pe locul
său din barcă, cercetând orizontul, ori priveam, cu ochi deveniți
din zi în zi mai mari și mai sălbatici, mizeria și slăbiciunea ce
puneau stăpânire pe ceilalți. Soarele ardea fără milă. Apa ni s-a
sfârșit în cea de-a patra zi și începură să ne treacă prin minte
lucruri ciudate, care ni se citeau în priviri; dar abia în cea de-a
10