Insula Doctorului Moreau de H.G. Wells - fragment

H. G. Wells
Insula doctorului Moreau

Opere alese
H. G. Wells
Insula doctorului Moreau
Roman
Traducere de Mircea Opriță
Colecţia Seniorii Imaginației
Editura Eagle
2017

Insula doctorului Moreau de H. G. Wells
Colecţia Seniorii Imaginației, Opere Alese H. G. Wells
Copyright traducere © 2017 Mircea Opriţă.
Copyright © Editura Eagle pentru ediţia 2017
Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, sunt rezervate.
Din aceeași colecție a apărut:
Mașina timpului – un microroman și cinci povestiri.
Primii oameni în lună
În pregătire:
Războiul lumilor
Omul invizibil.
Colecţia Seniorii Imaginației este un concept Editura Eagle (MC).
www.edituraeagle.ro
office@edituraeagle.ro
Editor: Mugur Petronius Cornilă
Coperta Opere Alese H. G. Wells: Mihai Moldoveanu
Tehnoredactare: Marian Truță
Servicii editoriale: Editura Virtuală
www.editura-virtuala.ro
E-mail: office@editura-virtuala.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
WELLS, HERBERT GEORGE
Insula doctorului Moreau / H.G. Wells ; trad. şi adapt. de Mircea Opriţă. - Buzau: Eagle, 2017
ISBN 978-606-8790-01-5
I. Opriţă, Mircea (trad.)
821.111

Introducere
La 1 februarie 1887, lovindu-se de o epavă, nava Lady Vain
s-a scufundat cam la 1 o latitudine sudică și la 107 o longitudine
vestică.
La 5 februarie 1888 – așadar după unsprezece luni și
patru zile, unchiul meu, Edward Prendick, persoană privată,
care în mod precis se îmbarcase pe Lady Vain la Callao și era
considerat înecat, a fost descoperit la 5 o 3’ latitudine sudică
și la 101 o longitudine vestică, într-o mică barcă deschisă, cu
nume ilizibil, dar care se presupune că ar fi aparținut dispărutei
goelete Ipecacuanha. El a descris în termeni atât de stranii
întâmplările prin care trecuse, încât a fost considerat lovit
de demență. Ulterior, a susținut că avea un gol de memorie
începând din momentul când reușise să se salveze de pe Lady
Vain. Psihologii i-au discutat la vremea respectivă cazul ca pe
o stranie dovadă de amnezie datorată stresului fizic și mental.
Relatarea ce urmează a fost găsită printre hârtiile lui de către
subsemnatul, nepotul și moștenitorul său, însă fără vreo indicație
precisă de a fi publicată.
Singura insulă despre care se știe că există în regiunea unde
a fost găsit unchiul meu este insula Noble, o insuliță vulcanică
nelocuită. H.M.S. Scorpion a vizitat-o în 1891. O parte dintre
7

H. G. Wells
marinari au debarcat atunci, însă n-au întâlnit alte vietăți decât
niște ciudate molii albe, porci și iepuri, precum și niște șobolani
cu un aspect mai aparte. N-au fost capturate exemplare
din soiurile acelea. Prin urmare, în punctele sale esențiale,
povestirea nu poate fi confirmată. Înțelegând acest lucru, îmi
pare că nu lezez pe nimeni dacă prezint publicului prezenta
relatare neobișnuită, în consonanță, cred, cu intențiile unchiului
meu. Există cel puțin un argument în acest sens: unchiul
meu a dispărut pentru restul omenirii pe la 5 o latitudine sudică
și 105 o longitudine vestică, reapărând în aceeași regiune a
oceanului după unsprezece luni. El trebuie să fi trăit cumva
în acest interval. Și se pare că o goeletă numită Ipecacuanha,
cu un căpitan bețiv, John Davis, a plecat din Arica în ianuarie
1887, având la bord o puma și alte câteva animale; că vasul
era bine cunoscut în mai multe porturi din Pacificul de Sud
și că, în cele din urmă, a dispărut din apele acelea (cu o apreciabilă
cantitate de copra la bord), lansându-se spre soarta sa
necunoscută, din Banya, în decembrie 1887, dată întrutotul
potrivită cu istorisirea unchiului meu.
Charles Edward Prendick

1
În barca de salvare de pe Lady Vain
Nu intenționez să modific nimic din ceea ce s-a
scris deja despre naufragiul lui Lady Vain. Așa cum știe toată
lumea, vasul s-a ciocnit de o epavă la zece zile după plecarea
din Callao. Șalupa cu șapte dintre membrii echipajului a fost
găsită de canoniera H.M. Myrtle optsprezece zile mai târziu, iar
relatarea lipsurilor îndurate de ei a ajuns aproape la fel de cunoscută
ca întâmplarea, mult mai teribilă, a Meduzei. La povestea
publicată despre Lady Vain trebuie să adaug alta, tot atât
de oribilă și, în mod precis, mult mai stranie. Până acum s-a
crezut că patru oameni aflați într-o barcă de salvare pieriseră,
ceea ce nu corespunde adevărului. Am cea mai bună dovadă
pentru afirmația pe care o fac – eu fiind unul dintre cei patru
oameni.
Dar, mai întâi, sunt obligat să precizez că n-au fost
niciodată patru oameni în barca de salvare; au fost doar trei.
Constans, pe care „căpitanul l-a văzut sărind în luntre” (Daily
News, 17 martie 1887), din fericire pentru noi și din nefericire
9

H. G. Wells
pentru el, n-a mai reușit să ne ajungă. A alunecat pe un morman
de funii sub straiurile bompresului rupt; o funie i-a prins călcâiul,
încât omul a rămas atârnat un moment cu capul în jos, apoi a căzut
și s-a lovit de un buștean sau o vergă plutind pe apă. Am pornit
spre el, însă n-a mai ieșit la suprafață.
Spun că din fericire pentru noi n-a mai ajuns în barcă, însă
aș putea adăuga că din fericire și pentru el, întrucât nu aveam
decât un butoiaș cu apă și niște pesmeți marinărești umeziți –
atât de neașteptată fusese alarma, atât de nepregătit vasul pentru
un dezastru. Ne-am închipuit că oamenii de pe șalupă puteau
fi mai bine aprovizionați decât noi (dar se pare că nu erau), și
ne-am apucat să-i strigăm. Poate că nu ne-au auzit, iar în ziua
următoare, când ploaia măruntă a încetat – ceea ce s-a întâmplat
abia pe la amiază – nu mai era nici urmă de ei. Nu ne puteam
ridica în picioare ca să privim în jur, fiindcă barca se legăna
puternic. Oceanul era frământat de valuri imense și ne-am
trudit din cale-afară să menținem prova bărcii de-a curmezișul
lor. Ceilalți doi care mai scăpaseră împreună cu mine erau
un bărbat pe nume Helmar, pasager cum eram și eu, și un
marinar căruia nu-i știu numele, un ins scund, voinic, și care
se bâlbâia.
Am plutit flămânzi și, când ni s-a terminat apa, chinuiți de
o sete cumplită, opt zile cu totul. După cea de-a doua zi, marea
s-a potolit treptat, devenind netedă ca oglinda. Cititorul obișnuit
n-are cum să-și imagineze aceste opt zile. Nu va găsi nimic
în memoria sa – ferice de el! – cu care să le compare. După
prima zi, vorbeam puțin unul cu altul, zăceam fiecare pe locul
său din barcă, cercetând orizontul, ori priveam, cu ochi deveniți
din zi în zi mai mari și mai sălbatici, mizeria și slăbiciunea ce
puneau stăpânire pe ceilalți. Soarele ardea fără milă. Apa ni s-a
sfârșit în cea de-a patra zi și începură să ne treacă prin minte
lucruri ciudate, care ni se citeau în priviri; dar abia în cea de-a
10

Insula doctorului Moreau
șasea zi, cred, Helmar rosti lucrul pe care îl aveam cu toții în
minte. Îmi amintesc că vocile noastre erau uscate și subțiri, așa
că ne-am aplecat unul spre altul, economisindu-ne cuvintele.
M- am împotrivit din răsputeri, eram mai curând de părere să
găurim barca și să pierim împreună printre rechinii aflați pe
urmele noastre; dar când Helmar a spus că, dacă-i acceptăm
propunerea, vom avea ce bea, marinarul i-a ținut partea.
Cu toate acestea, am refuzat tragerea la sorți, iar peste
noapte i-am auzit pe marinar și pe Helmar șușotind mereu
și mereu, pe când eu stăteam în partea din față a bărcii, cu
briceagul în mână – deși mă îndoiesc că aș fi fost în stare să
lupt. Iar dimineața am acceptat propunerea lui Helmar, după
care a apărut moneda de o jumătate de penny cu care să stabilim
sacrificatul.
Sorții căzură asupra marinarului, dar el era cel mai puternic
dintre noi și, nevrând să se supună, se azvârli cu mâinile
goale asupra lui Helmar. S-au încleștat unul de altul și
aproape că se ridicaseră în picioare. M-am târât spre ei de-a
lungul bărcii, cu intenția de a-l ajuta pe Helmar apucându-l
pe marinar de picior, însă clătinarea bărcii îl făcu pe acesta să
se poticnească și amândoi se rostogoliră peste copastie. S-au
scufundat ca niște bolovani. Țin minte că am izbucnit în râs,
întrebându-mă totodată de ce râdeam. Râsul mă cuprinsese
brusc, ca venit de cine știe unde.
Am zăcut pe una dintre banchete nu știu câtă vreme,
gândindu-mă că, dacă aș fi avut destulă putere, aș fi băut apă
de mare, ca să înnebunesc și să mor mai repede. Și chiar pe
când zăceam acolo am văzut, cu un interes deloc mai pronunțat
decât dacă ar fi fost un tablou pictat, o pânză venind spre
mine dinspre linia orizontului. Trebuie că mintea îmi rătăcea
și, totuși, îmi amintesc foarte limpede că așa ceva s-a întâmplat.
Îmi amintesc cum capul mi se legăna odată cu valurile,
11

H. G. Wells
iar orizontul dansa în sus și în jos, împreună cu pânza de
deasupra lui. Dar îmi aduc aminte cu tot atâta claritate și că
aveam convingerea că murisem, văzând o glumă în faptul că
salvatorii aceia veneau cu câteva clipe prea târziu pentru a mă
mai găsi în viață.
Timpul îmi părea nesfârșit și zăceam cu capul pe banchetă
și cu ochii la dansul goeletei – un vas mic, cu velatură în
față și în spate – care părea ivită din adâncul mării. Avansa în
linie frântă și cu ocoluri tot mai largi, fiindcă naviga împotriva
vântului. Nu mi-a trecut prin cap să încerc să atrag cuiva
atenția spre mine și nu-mi amintesc nimic precis din clipa
când am văzut-o alături și până când m-am trezit într-o cabină
mică din partea din spate a navei. Rețin ca prin ceață că
am fost ridicat pe punte, precum și expresia unei fețe mari și
roșii, plină de pistrui și înconjurată de păr roșcat, holbându-se
la mine pe deasupra balustradei. Am mai avut, de asemenea,
vaga senzație că un chip negru, cu ochi extraordinar de insistenți,
mă privea de aproape, însă am crezut că totul era un
coșmar, până când l-am întâlnit din nou. Și parcă îmi amintesc
că mi-au turnat ceva printre dinți. Iar asta e tot.

2
Un om mergând spre niciunde
Cabina în care m-am dezmeticit era mică și destul
de murdară. Un bărbat încă tânăr, cu părul blond, cu o mustață
zburlită de culoarea paiului și cu buza de jos răsfrântă, ședea
alături, ținându-mă de încheietura mâinii. Câteva clipe ne-am
uitat unul la altul fără o vorbă. El avea ochi cenușii, apoși,
ciudat de inexpresivi.
Chiar atunci, de deasupra capului izbucni un zgomot de
parcă s-ar fi trântit un pat de fier și mârâitul grav, nervos, al
unui animal de mari dimensiuni. Pe fondul acesta bărbatul mi
se adresă din nou.
Își repetă întrebarea:
– Cum te simți acum?
Cred că i-am răspuns că mă simțeam bine. Nu reușeam
să-mi amintesc cum ajunsesem acolo. Trebuie că mi-a văzut
întrebarea în expresia feței, fiindcă nu-mi stăpâneam încă
vocea.
– Ai fost găsit într-o barcă – mort de foame. Numele
13

H. G. Wells
înscris pe barcă era Lady Vain și existau stropi de sânge pe
marginea ei.
Privirea mi-a căzut pe propria-mi mână, atât de slabă,
încât părea o pungă murdară de piele plină cu oase, și mi-am
reamintit toată povestea cu barca.
– Ia puțin din asta, spuse el și îmi întinse o doză dintr-un
lichid roșu, cu gheață.
Avea gustul sângelui și acționa ca un întăritor.
– Ai avut noroc, zise, să fii găsit de un vas care are un
medic la bord.
Vorbea articulând greu cuvintele, cu o umbră de sâsâială.
– Ce navă-i asta? am întrebat încet, răgușit după atâta
tăcere.
– Un mic vas comercial, care face curse de la Arica și Callao.
Nu m-am interesat niciodată de unde provine. Poate că din țara
nebunilor. Eu sunt un pasager din Arica. Dobitocul de proprietar
– tot el e și căpitanul, îl cheamă Davis – și-a pierdut brevetul,
sau cam așa ceva. Cunoști genul ăsta de om – și-a botezat
hardughia Ipecacuanha – un nume mai infernal decât oricare, și
la fel se comportă și vasul, chiar și pe o mare fără vânt.
Apoi zgomotul de deasupra capului reîncepu, un mârâit
furios însoțit de o voce omenească. După care altă voce îi ceru
unui „idiot uitat de Dumnezeu” să înceteze.
– Erai aproape mort, vorbi interlocutorul meu. Mai aveai
doar puțin până să ți se întâmple. Dar am vârât ceva medicamente
în dumneata. Simți durere în brațe? Injecțiile. Ai fost
inconștient aproape treizeci de ore.
Gândeam cu încetineală. Atenția mi-a fost distrasă de
lătratul unor câini.
– Pot să mănânc hrană solidă? am întrebat.
– Datorită mie, zise el. Chiar acum se fierbe niște carne
de berbec.
14

Insula doctorului Moreau
– Da, am spus cu bucurie, mi-aș dori niște berbec.
– Însă înțelegi că mor de curiozitate să aflu cum de-ai
rămas singur în barcă, adăugă el după o scurtă ezitare.
Mi s-a părut că descopăr în ochii lui o oarecare suspiciune.
– Blestematele ălea de urlete!
Ieși grăbit din cabină și l-am auzit certându-se violent
cu cineva, care mi s-a părut că-i răspundea prin mormăieli
neînțelese. Disputa părea să se termine cu lovituri, dar mi-am
zis că poate mă înșelau urechile. Apoi el mai strigă la câini și
reveni în cabină.
– Ei? zise el încă din prag. Tocmai începeai să-mi spui ceva.
I-am zis că mă numesc Edward Prendick și că mă ocupam
de istoria naturală ca să mai scap de rutina unei vieți confortabile.
Afirmația asta păru să-l intereseze.
– Am urmat şi eu nişte studii ştiinţifice – am făcut biologia
la University College – scoţând ovare de râmă, măruntaie
de melc şi aşa mai departe. Doamne, au şi trecut zece ani de
atunci! Dar spune, spune – vorbeşte-mi despre barcă.
În mod evident, francheţea istorisirii mele îl mulţumea;
rosteam fraze scurte, deoarece mă simţeam înfiorător de slăbit
– iar când am sfârşit el reveni brusc la tema ştiinţelor naturale
şi la propriile sale studii de biologie. Începu să mă întrebe
amănunte despre Tottenham Court Road şi Gower Street.
– Caplatzi prosperă şi azi? Ce magazin mai era!
Fără îndoială, fusese un student în medicină cât se poate
de comun şi alunecă numaidecât spre localurile de petrecere.
Mi-a relatat şi câteva anecdote.
– Toate astea le-am părăsit în urmă cu zece ani, spuse el.
Şi ce veselie mai era! Dar eu m-am prostit ca un măgar fără
minte... Am ieşit din joc înainte de a fi împlinit douăzeci şi
unu de ani. Totul e complet schimbat acum... Dar trebuie să
văd, sus, ce face dobitocul ăla de bucătar cu berbecul dumitale.
15

H. G. Wells
Mârâitul de deasupra reîncepu, atât de brusc şi cu atâta
furie sălbatică, încât m-am înfiorat.
– Ce-i asta? am strigat în urma lui, dar uşa se închisese.
Când reveni cu porţia de berbec fiert, mirosul ei m-a
aţâţat într-atâta, încât am uitat de zgomotele animalice de mai
înainte.
După o zi de somn întrerupt doar de mâncare, mă simţeam
destul de întremat încât să mă pot ridica din pat şi să privesc
prin hublou marea verzuie care se străduia să ţină pasul cu noi.
Apreciam că goeleta gonea cu vântul din spate. Montgomery
– aşa îl chema pe bărbatul cel blond – reveni pe când stăteam
acolo în picioare şi l-am întrebat de ceva îmbrăcăminte. Mi-a
împrumutat nişte haine de-ale lui, din doc, spunându-mi că
tot ce purtasem în barcă fusese aruncat peste bord. Cele aduse
acum îmi erau cam largi, fiindcă el era mai robust şi avea
membre mai lungi decât ale mele.
Cu o anume degajare mi-a spus că Davis, căpitanul, era pe
trei sferturi beat în cabina lui. Pe când mă îmbrăcam, i-am pus
nişte întrebări privitoare la destinaţia navei. Zicea că goeleta
mergea spre Hawaii, însă el trebuia să debarce mai înainte.
– Unde? am întrebat eu.
– Pe o insulă… Acolo unde m-am stabilit. Din câte ştiu,
încă n-are nume.
Răsfrângându-şi buza de jos, mă privea cu un aer devenit
dintr-o dată atât de prostesc, încât mi-am zis că dorea să-mi
evite întrebările. Am fost destul de discret și nu l-am mai
întrebat nimic.

Cuprins
Introducere / 7
În barca de salvare de pe Lady Vain / 9
Un om mergând spre niciunde / 13
Fața stranie / 17
Lângă parapetul goeletei / 25
Omul care n-avea încotro s-o ia / 31
Niște luntrași hidoși / 37
Ușa zăvorâtă / 43
Răgetul pumei / 49
Făptura din pădure / 53
Strigătele omului / 65
Vânătoare de om / 71
Rostitorii legii / 79
Tratative / 89
Explicațiile doctorului Moreau / 95
Despre Oamenii-Animale / 109
Cum au gustat sânge Oamenii-Animale / 117
O catastrofă / 133
Moreau este găsit / 141
„Petrecerea” lui Montgomery / 147
Singur cu Oamenii-Animale / 157
Decăderea Oamenilor-Animale / 165
Omul singur / 179