"Zile si nopti pe stadion" de Ioan Chirila: "Aici, Monte Carlo!"

Fragment din cartea "Zile si nopti pe stadion" de Ioan Chirila: "Aici, Monte
Carlo!"
Iarina Demian,
Ani de zile sectia internationala de la "Sportul" era un Magnet. Ne strangeam toti in camera lui Nani
Ochsenfeld. Acolo era radioul, adica singurul contact cu lumea, mai ales prin anii 50' si mai tarziu.
E adevarat, mai veneau si filele "Agerpres, dar e bine cunoscuta butada: "Daca Agerpres-ul ar fi existat pe
vremea lui Napoleon, e aproape sigur ca englezii ar fi aflat ca pe campia belgiana a fost infrant Wellington...".
Cert ca ne adunam la sectia internationala. E adevarat, camera era plina de fum. Ochsenfeld fuma tigara de la
tigara, dar era placut. Daca miscai butonul radioului se mai auzea cum se targuie turcii la Istanbul, mai prindeai
o frantura de la Atena, ti se strepezeau dintii de la Cracovia, se mai auzea si cate un final de canzoneta italiana.
Dar asta pana cand Nani, adica Ochsenfeld striga o data "Ruhe", adica liniste pe svabeste. (Ca orice banatean,
Nani vorbea romaneste, nemteste si ungureste; ulterior avea sa se descurce in frantuzeste si in ruseste, imitandul
cu haz pe crainicul Ozerov, care se dadea de ceasul mortii, aproape gemand "Oceni trudnaia barba").
Radioul era marea noastra bucurie, iar daca se intampla ca micul nostru colocviu sa aiba loc seara, pe la sase,
odata se facea liniste fara Ruhe, pentru ca se auzeau cele trei bubuituri amenintatoare, urmate de linia mai lunga
a alfabetului Morse, ceea ce insemna ca am prins, din intamplare, Londra. Si cand se auzea Londra, inchideam
toate usile si ne lipeam urechile de panza cam prafuita a difuzorului de la aparatul "Blaupunkt" patronat de Nani

cu o autoritate deplina... Ramaneam asa, cu urechile lipite, pana cand auzeam vocea mai familiara a lui
Alexandru, reporterul sportiv, batranul Alexandru, fost campion de dublu la tenis al Romaniei, - numele lui de
familie era Hamburger si facuse candva pereche cu "Cucu" Schmidt.
Alexandru imi placea teribil. Avea o
dezinvoltura de tip britanic. Era reporterul pe
care il adoram, pentru ca era foarte departe de
incrancenarile crainicilor din lumea noastra, pe
cat de izolata, pe atat de oropsita. Imi aduc
aminte ca intr-una din aceste seri, Alexandru a
facut o proba de improvizatie, cum rar mi-a fost
dat sa vad. A inceput direct "Doamnelor si
Domnilor, vin chiar in clipa aceasta de pe
stadionul Highbury, unde echipa mea favorita,
Arsenal, a surclasat-o pe Aston Villa.
"Tunarii" mei au fost la inaltime si m-au tintuit locului. Am stat in picioare, a nins peste mine, mi-am scuturat
caciula, simt si acum, cum mi se preling fulgii topiti la ceafa, dar, intr-un cuvant, a fost un regal sportiv. Siacum
va rog sa va notati toate rezultatele. Am sa le rostesc mai rar, pentru ca prietenul meu Ochsenfeld sa le
poata nota. Nani a ramas cu creionul in mana: "Cine stie ce o sa mai iasa din aceastan". Singura speranta era ca
Nani putea fi oricine... il cunoscuse mai demult pe Hamburger, de pe vremea cand era doar corespondent pentru
Timisoara, perioda in care avea pantaloni scurti, la fel ca "Bita Stanculescu", baschetbalistul, care a inceput
munca la "Gazeta" tot la varsta junioratului. Intr-o dupa amiaza, sunt vreo patruzeci de ani de atunci, ne
retraseseram ca de obicei, la sectia international care se numea acum sectia "Blaupunct". Era un moment de
oboseala, cand ai terminat lucrul, cand "ultima materie" a luat drumul tipografiei, cand ai vrea sa te duci acasa,
dar ceva te tine lipit de scaun. Oboseala care te indeamna sa amani totul... .
Erau in ziua aceea Valeriu Chiose, care tocmai il "zdrobise " la sah pe Berariu, era si Cpalin Antonescu, era si
Goe Mardan- iata ca s-au dus toti trei, mult inaintea sperantei de viata, confirmand parca ideea ca ziaristii sunt o
categorie care nu apuca pensia... .
Eram destul de multi... La radio se auzea o muzica, foarte placuta melodios. Nani reuseste sa fixeze postul. Se
simtea ca e un post strain... Si, in timp ce ascultam cu placere aceasta melodie frumoasa, odata intra in camera
redactorul sef adjunct Plugaru. " Ce faceti, tovarasia Ce muzica e astae" (Cenzura opera si asupra muzicii). La
care Valerica Chiose, usor iritat de tonul de investigatie al celui intrat, se ridica si spune: "Tovarase redactor sef,
e Moscova care transmite muzica la cererea fruntasilor in productie de la Magnitogorsk". Plugaru inregistreaza
explicatia si vrea sa aiba ultimul cuvant: "Iata , mai baieti o muzica frumoasa, accesibila maselor si nu
stramnaturile pe care le aud uneori chiar de la voi din sectie. Iata ca se poate compune pentru toti, iata cum se
simte ca acest compozitor se inspira din viata, fiind un dusman al formalismului care patrunde in creatie si, mai
ales, in muzica".
Mandru de finalul tiradei, Plugaru se indreapta spre usa. Cand sa puna mana pe clanta, melodia e filata... cateva
secunde de pauza si se aude limpede: "Aici Monte Carlo!".
Valerica paleste, noi ne tinem respiratia, ca sa nu pufanim, si Plugaru, ne priveste de sus, numarandu-ne parca si
dispare... .
A doua zi ne-am fi asteptat la represalii. Dar Plugaru s-a simtit obligat sa nu faca agitatie. Singurul caruia i s-a
adresat a fost Valerica: "Asculta Chiose daca ai sa-ti mai bati joc de cel mai mare combinat siderurgic din
Europa, ai sa ai de-a face cu mine".

Asa a intrat povestea in... albumul nostru.