Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

mare bum. Acum nu știm exact, dacă decibelii
din căști presupun cu acuratețe existența unei
explozii la bord sau este gluma nesătul de macabră
a vreunui haker. Putem presupune că cineva
cu intenții ostile a apăsat pe butonul stop. La un
moment dat, omul în halat alb se va opri din citit
declarația și va privi în stânga și-n dreapta lui,
desigur, cu stupoare.
— Ce naiba e asta?
— Un nebun, domnule doctor!
— Și ce caută în declarația asta? Aici nu este
loc pentru hipopotamismele unui deraiat de la
liniar, domnilor! Aici avem de-a face cu toată
imaginația unui poet.
— Un ce?
— Cum, un ce? Un poet. Specie din secolul
douăzeci și unu (21), eradicată din cauza
dependenței lor de propria lor imaginație. Ăștia
erau împotriva socialismului nostru tribal de
clasă și uzine și din cauza asta au fost vânați ca
șoarecii. Unul după altul, în grup, pe sub ziduri
sau prin ferestre.
— Aha, deci erau redutabili!
— Erau doar dependenți de tinerețea lor care
murea, iar sloganul lor oficial era și mai sinistru.
După ce se termină, dacă se termină ceea ce ar fi
trebuit să fie dus până la capăt deja, toate necunoscutele
noastre se vor alinia la zid și vor spune:
împușcați-ne! Și prin găurile făurite de
gloanțele voastre oarbe, lăsați, domnule, să intre
lumina. Și, cine știe, poate înțelegeți și voi sufletul
de poet.
— Bun, și care este legătura, domnule doctor?
Poetul cu nebunul și declarația. Noi am fost
aduși aici să jurăm falsul adevăr pentru tragedia
întâmplată ieri. Doctorul se uită la ei cu o privire
rece, aproape tăioasă, apoi continuă imperturbabil:
Tovarăși și camarazi, cuvintele rostite de un alt
mare patriot și confrate, francezul Goethe, vi le
transmit și vouă. Trebuie să le urmați cu sfințenie
după această dezbatere. Acestea sunt: mens sana în
corpore sano sau mergeți sănătoși la casele voastre!
Aplauzele au umplut sala până la refuz.
Oamenii s-au ridicat în picioare, uralele
auzindu-se din toate părțile în onoarea doctorului
care, încă o dată, le demonstrase ce poate face
o educație socialistă, fără imaginație, dintr-un
om simplu din spatele blocului. Este o atitudine,
o corecție a imaginației care acuză cuvântul, îl
torturează până când cedează și se afiliază noii
puteri ai cetățenilor, devenind un viciu
funcțional. Socialismul este o petrecere care se
lăfăie pofticioasă într-o deriziune complexă, care
emite sentințe și condamnări previzibile combinând
într-o formă magistrală disprețul feroce cu
circul. Scuipatul din subterane este adus la
suprafață cu o altă titulatură - cea a deplinei
egalități între oameni. Numai răsuflând dejecții,
cu seriozitate poți ajunge un bun socialist și un
tovarăș de nădejde pe umerii căruia patria se
poate sprijini, ba chiar și pământul se poate sprijini
cu rotațiile lui. Un bun camarad știe întotdeauna,
că un anonim genial este un egal condamnat
la moarte. Orice născut genial trebuie să
împartă celorlalți cetățeni o doză lipsită de bălăcăreală,
specifică unui intelectual cu nasul pe sus,
din construcția lui genetică. Într-o societate
socialistă, totul se împarte în mod egal. În felul
acesta, orice urmă de prostie crasă din trecut este
eliminată în prezent și predată ca materie de
învățământ într-un viitor puțin probabil. Cu
toate acestea, un bun socialist trebuie să
cunoască faptul că orice atac îl păzește de
șobolanul intelectual, dornic să se hrănească
din pâinea lui muncită cu trudă. Motivația celor
mulți înseamnă extincția celor puțin mai sus
decât trista realitate a numărului. Un bun socialist
știe întotdeauna să se îndeletnicească cu
lucrurile care aduc cinste patriei lui. Să fie un
bun gospodar, bun cetățean și să facă să existe
acel echilibrul perfect între moralitate și imoralitate,
să aibă urechile ascuțite și gura bogată în
înflorituri. Numai dacă sapi inginerește groapa
altuia, nu cazi tu însuți în ea. Un bun socialist își
cumpără doar centrală pe cărți, adică se
încălzește cu mizeriile intelectuale scrise de alții
despre nimic. De aici se poate observa umanitatea
de care dă dovadă socialistul. Arde răul ca să
se-ncălzească. Pentru un veritabil cetățean al
patriei, adorația trebuie să fie manifestată la rang
de mare onoare, pentru că reflectă un simbol fără
eschive relativizante ale apartenenței la o culpă
liberalizată, până când devine artă a regimului
căruia îi datorează nașterea, adolescența, maturitatea
și moartea prin aruncare la coș după o
slujbă magistrală ținută prin portavoce de un
sobor ales de tovarăși responsabili cu propaganda.
Doctorul împărțea zâmbete false și cu toate acestea,
cordiale în toate părțile, apoi după un timp,
sătul de aplauzele-viitură care păreau să nu se mai
sfârșească niciodată, ridica pumnul drept de proletar
și sala tăcea dintr-o dată.
La un moment dat, un alt tovarăș, îmbrăcat
într-o salopetă albastră de muncitor, cu numele
de angajat, doar pe hârtie, la o uzină inventată cu
siguranţă tot în același loc, se aplecă spre urechea
clăpăugă a Doctorului și-i șopti scuzele lui, pentru
faptul că obligase prin amenințări de tăieri
salariale, pe oamenii care n-ar fi aplaudat până la
pumnul doctorului ridicat la nervi și că recunoscător
fiind pentru efortul lor, le-ar fi promis că
vor cunoaște și furia proletară a celor de sus,
cărora le datorează cocioabele pline de igrasie,
țevi sparte cu forța și frigiderele sprijinite în alb,
9
1/2017