Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

De Ion Bogdan Martin
Joiţa, o adolescentă de 16 anişori, împliniţi taman cu două zile
înainte de sfântu’ Gheorghe, se născuse într-unul dintre anii de
forţă ai colectivismului din Republica Socialistă România,
undeva într-un sat din Bărăgan, la vreo 8-9 km, mai mult sau mai
puţin, de Lehliu-Gară, mai precis în anul 1966. Exact anul în care, în
SUA, se lansa, la canalul NBC, serialul „science fiction” STAR
TREK, serial despre care românii aveau să afle mult, mult mai târziu...
...
De acum, se încheiase recoltatul grâului, iar acesta era deja dus la
Sighireanu, în silozuri, şi se apropia sorocul florii-soarelui.
Brigadierul, ca de obicei, se opri în dreptul porţii, străjuită de gărdurariţă,
şi-l salută pe moş Lupu, care, cât era ziulica de lungă, stătea
pe vine în stânga porţii aşteptând să mai treacă vreun om pe drum
care să-l salute, iar el să facă pe surdul, scuipând într-o parte! Din
fudulie, nu de altceva şi ca să dureze mai mult conversaţia!!!
—Bună ziua, nea Lupule! Vorbea tare ca să fie auzit de Joiţa.
—Da’, dă ce ţipi, or’ ai asurzit?!
—Am zis că poate nu m-auzi!? Al’fel, bine, bine?
—Bine, bine şi Joiţa la fel, că la cât ai ţipat, sigur acu’ să-mbracă. N-
a durat două minute şi Joiţa se iţi prin locul lăsat de poarta care era
prinsă în două sârme de aluminiu, culese, probabil, de pe drum.
—Bună ziua, domnu’ Titel! rosti Joiţa zâmbind cu tot chipul.
—Oau, ce surpriză?!
—Na, belea! Muream şi nu ştiam că fii-mea ieste aşa o su’priză!?
—Săru’ mâna! Ce face domnişoara? întrebă fără să bage în seamă
ironia lui moş Lupu.
—Ete, şi io, p-acilea! Că, tot cu ochii la brigadier, sprijinându-se cu
coatele de uluca porţii, era să dea cu nasul de pământ, oprindu-se în
genunchi şi cu palmele înfipte în ţărână!
—Un’ te duci, fă? întrebă mustăcind moş Lupu.
—Ete, un’ să mă duc?! îi răspunse nervoasă. Era să să rupă poarta.
—Mă gândeam să te duc să vezi floarea-soarelui... Întrerupse
repede dialogul dintre tată şi fiică, brigadierul.
—Lasă, că-i spun eu cum arată, se băgă în vorbă moş Lupu, zâmbind
hâtru.
—Ai, mă, tată!
—Bine, atuncia du-te! Da’ să-mi aduceţi şi mie vreo trei-patru
„palăşti” mai mari, că-mi place seminţele tinere. Are miejii moi, iar io
cu dinţii...
Joiţa era deja pe capra şaretei, când moş Lupu termină de spus ultimul
cuvânt, ceea ce îi crease Joiţei o uşoară grimasă.
—Ţi-aducem, tată, îl asigură Joiţa.
—Un sac, lasă că am io grijă, nea Lupule!
—Numa’ să nu vă vază, dracului, careva!?
—Cine, nea Lupule, că doar io sunt tartoru’?!
—Aoleu, aşa-i, uitai că nu mai avem loc dă furat dă ăştia ca voi, cu
„foncţii”!!!”
—Bună ziua! Mai spuse brigadierul, prefăcându-se că n-a auzit cele
spuse, şi dădu bice armăsarului, umplând-ul pe moş Lupu, din cap
până în tălpi, cu un nor de praf gri-cenuşiu şi amar.
—’Ţi-ar mârţoaga a dracului! Ptiu! Se ridică nervos, scuturându-şi
pălăria, la care ţinea foarte mult, fiindcă o primise de pomană de la
preoteasa, după ce murise popa din sat, naşul Joiţei, şi se retrase în
bătătură, la umbra nucului, singurul pom fructifer din curte.
Ajunşi în dreptul parcelei de floarea-soarelui, Titel băgă şareta
direct în lan, adânc, cam un kilometru, fără să-i pese că strică o parte
din cultura de care tocmai el răspundea, legă armăsarul de un smoc
BORFETA
scurt pasaj dintr-un viitor
Povestea începe (ca să scriu aşa)
în anul 1966, într-un sat din Bărăgan
şi se termină, la Bucureşti,
în anul de graţie 2017
(by Ion Bogdan Martin ©2017)
de costrei, înalt cam de doi metri jumătate, ca să fie, şi îi trecu pe
după cap, în dreptul botului, o traistă cu boabe de porumb amestecate
cu tărâţe de grâu şi şrot de soia.
—Ce facem, nea Titele, aci?
—Fă, tu ştii ce-i ăla picnic?
—Nţ!
—Picnicu’ ieste o masă în aier liber, fă!
—Păi, şi unde-i masa? întrebă senină, Joiţa, făcându-şi privirea
roată!!!
—Adică, mâncăm în aier liber, fă. Spunând acestea, se duse la şaretă
şi scoase din codirlă o legătură albă mare, o sticlă de un litru, cu un
lichid de culoarea vinetelor bine coapte, le aşeză pe jos şi deschise
radio-casetofonul portabil.
—Să mâncăm aci, bre?!
—Şi ce, nu-ţi place? Ieste un cadru cât să poate dă... Dă romantic,
na!
—Dacă spui matale!? I-auzi!
—Ce?!
—Asta, care cântă, ieste Irina Loghin, frumos mai zice!
—Cică a fost iubita lu’ Benone Sinulescu! Uite, am un pui, făcut la
cuptoru’ cu lemne, brânză dă bivoliţă, dă la bivolarii din Boşneagu,
pâine proaspătă, roşii, pâine, sare, piper ş-o sticlă dă vin... Molan, d-
ăla dă scoală şi morţii!
—Io nu biau vin, că mă ia capu’ repede! Şi nici strigoii nu-mi place!
—’Ei, fă, o gură, după potol, n-o fi foc!
—Anşa, dă gust, să nu te superi alde matale.
—Anşa! Titel întinse ştergarul din borangic, împrăştie bucatele, luă
pâinea, îi făcu semnul crucii cu briceagul pe dos, tăie patru felii zdravene,
rupse puiul în două şi-i oferi jumătate Joiţei. Joiţa mânca şi
plescăia cu poftă, când şi când, privind în sus către cer... Frumos ceru’
dă la ţară, nu-i aşa? Nicări nu-i ca aici. Curat ca lacrima. Nu tu
poluare, nu tu... Nu tu multe, mai adăugă încurcat pentru că nu găsise
continuarea dorită.
—Mmm... Bun... Bun puiu’, mata l-ai făcut?
—Păi, da’ cine, fă?! Mă bucur că-ţi place. L-am făcut special pentru
tine. Cu dragoste.
—Fugi, d-acilea, bre! Ce dragoste, că sunt ca fata lu’ mata?!
—Ce ştii tu, Joiţă!? Ce ştii tu! Şi al’fel... Ce ai de gând să faci în continuare?
—Păi, dac-am mâncat, acuma vreau să biau apă, ce să fac?!
—Aoleu, am uitat să iau apă, bea vin!
—Dă sete, acuma o să biau, ce să fac?!
—Joiţo, io te întrebam ce-o să faci în viitor... Că doară n-o să stai
acasă toată viaţa?!
—Îţi dai seama?!
—Adică... Ce seamă să-mi dau?!
—Că n-o să stau o viaţă acasă. Mai merg şi la plimbare, duminica
la discotecă, poate şi la un film, dacă m-o primi tanti Vasilica, verişoara
lu’ tăticu, că şi-a luat televizor d-ăla cu iecran mare. Nu poci să
stai numa’ acasă, te plictiseşti, boalii! Joiţa scoase dopul de cocean de
la sticla de vin şi trase un gât zdravăn. Bun vinu’, pă cuvânt, întări
Joiţa, râgâind.
—Mă bucur că-ţi place. Joiţo, fă, tu nu vrei să vezi dincolo dă uliţa
satului? Ai făcut opt clase, bravo, şi?
—Şi ce, nea Titele?
—”Şi ce”, că mă bagi în boală! Tu nu ai ambiţie în tine, să-ţi depăşeşti
condiţia, să ai acces la lumea mare... Să mergi în capitală, să reu-