Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

ul se codea să spargă uşa, că nu el avea în
primire inventarul cu tot ce era acolo.
Dacă mai târziu se va da vina pe dânsul în
cazul în care lipsea ceva? La insistenţele,
mai ales ale celor de la judeţ, care trecuseră
deja la ameninţări cu destituiri, s-a
spart uşa de care vorbim. Trântite pe jos,
într-un colţ, zăceau şi uniformele de
paradă ala fostei fanfare. Cândva albastre,
cu epoleţi şi fireturi aurii, probabil că arătau
tare bine, dar atunci nu păreau altceva
decât nişte vechituri, ca la Taica Lazăr.
Erau şi instrumentele, dar buşite rău,
nici unul nu mai avea muştiuc, toba mare
era fără pielea în care se bate, la fel şi cele
mici. Tot ce se afla acolo a fost scos pe
treptele Casei de Cultură, la soare.
O femeie, apărută nu ştiu de unde, a început
să le sorteze, e vorba de costume, pe
dimensiuni.
Pentru moment aveam un dirijor, nişte
uniforme, nu conta cum arătau, şi nişte
instrumente desperechiate. Mai lipseau
fanfariştii. Dar de unde să-i iei? Şcolile se
aflau în vacanţă, altcineva disponibil, întrun
timp foarte scurt, nu prea avem de
unde lua.
Şi atunci mi-a venit ideea salvatoare.
Idee pentru care mulţi au râs după aceea
când am mai povestit întâmplarea. Chiar
alături de Casa de Cultură văzusem un
şantier îngrădit cu sârmă ghimpată. Se
construia probabil ceva, iar ca mână de
lucru erau…deţinuţi. Deţinuţi adevăraţi,
în zeghe vărgată şi cu capetele rase.
Am propus să ne folosim de ei, dacă tot
nu aveam altceva. După câteva momente
de pauză, când cei din jur se codeau să-mi
spună în faţă că sunt nebun, un “tovarăş”
de pe plan local, de la Comitetul orăşenesc
de partid, şi-a dat seama că asta ar fi
fost singura soluţie care ne putea salva.
A plecat ca o vijelie la penitenciar şi
foarte curând s-a întors cu câţiva ofiţeri,
inclusiv cu comandantul acestuia. Ne-am
înţeles pe loc. Patruzeci de deţinuţi, cât de
cât mai arătoşi – că la figuri îţi era frică să
te uiţi, toţi fiind violatori, hoţi periculoşi,
borfaşi, ba chiar şi criminali – au fost aliniaţi
în faţa Casei de Cultură şi au început
să primească uniformele.
Alţi deţinuţi, mai îndemânateci la lucru
manual, le prindeau nasturii şi epoleţii cu
sârmă, ca să apară costumaţia cât mai în
ordine. Simultan dirijorul împărţea
instrumentele şi-i învăţa cum să le ţină în
braţe. De fapt noi aveam nevoie doar e o
poză pentru planul general, nicidecum de
cadre apropiate.
Încolonaţi ne-am deplasat “în formaţie”
până la ponton. Evident încadraţi de paznici
cu automatele gata pregătite de tragere,
în cazul unor tentative de evadare.
Plus câinii lupi în lesă ce se uitau tare fioros
şi la ei, dar şi la noi.
I-am aranjat frumos pe ponton ca să
pară o fanfară adevărată, operatorul şi cu
mine ne-am urcat într-o şalupă, sunetistul
a rămas pe mal, pentru a da drumul la
muzică şi toată lumea a încremenit. Adică
“fanfara”, că aşa a primit ordin. Numai
dirijorul avea voie să dea din mâini, că deaia-i
dirijor. Şalupa a pornit, muzica de pe
bandă a început să cânte, iar noi filmam
“Fanfara de la Orşova” în draci.
Marinarul care se afla la volanul şalupei
fusese dresat să facă nişte volte de jur
împrejurul pontonului, dar în aşa fel încât
operatorul să nu vadă prin obiectiv decât
fanfara, oraşul nou din planul îndepărtat
şi nu gardienii ori câinii plasaţi, în poziţii
de tragere şi de atac. Ba mai mult, paralel
cu şalupa noastră mai era una a grănicerilor,
tot cu soldaţi înarmaţi, asta pentru
cazul în care vreun deţinut “fanfarist” ar fi
sărit în apă cu gândul s-o tundă spre
malul iugoslav. Ori chiar noi, echipa de
filmare.
La montaj am insertat foarte multe
cadre cu barajul, cu viaductele şi tunelurile
de pe malul românesc al Dunării, cu
vapoare şi tot felul de frumuseţi. Marea
surpriză am avut-o la vizionarea de la etajul
11. Ţin minte că numărul a plăcut
foarte tare.
Cineva, un tovarăş tare greţos în general,
şi-a exprimat chiar părerea: “Frumos
cântă fanfara asta de la Orşova, măi tovarăşi!
Şi a fost filmată şi bine. S-o mai folosiţi
şi la alte emisiuni, că e păcat să nu ştie
lumea de ea. Mai trimiteţi o echipă acolo
şi în loc să daţi alte prostii pe post, făceţii
cunoscuţi pe oamenii ăştia, că merită!”
Mult mai târziu m-am gândit, nu odată,
că poate unii dintre “fanfariştii” de la
Orşova or fi ajuns cu adevărat foarte
cunoscuţi după ’89, poate chiar VIP-uri.
Mai ştii? Iar acum se laudă, pe la chiolhanurile
pe care le fac la cluburile private, că
în tinereţe au practicat muzica în perioada
când se aflau la “studii”.
Muzica de fanfară, se-nţelege.
!7
1/2017