Altculture Magazine 1/2017 (Eugen Matzota)

CÂNTAREA ROMÂNIEI
De Dan Cojocaru
Se cere o mică prefaţă pentru cei care au uitat, dar
mai ales pentru cei care n-au prins – şi bine că n-au
prins – perioada “Cântării României”.
În general nu e bine să uităm ce-a fost.
Poate să iertăm, dar să nu uităm!
Până în Decembrie ’89, la loc de mare cinste în programele
Televiziunii Române se afla emisiunea de dumincă seara,
pusă la ora cu cea mai mare audienţă, intitulată “Cântarea
României”.
La începuturi, cu mulţi ani în urmă, ea era cu totul altfel: fiecare
judeţ, prin rotaţie, îşi prezenta valorile cultural-artistice pe care le
avea, de la muzică clasică, la folclor, de la balet, la dans popular, de la
teatru, la creaţie literară, de la gimnastică artistică efectuată de tineri
ori copii, la vechi şi valoroase tradiţii bătrâneşti locale. Se înţelege că
la vremea respectivă în rândul telespectatorilor era o mare emulaţie,
fiecare dorea ca judeţul “cutare” să fie cotat cât mai bine, fiecare, ca la
competiţiile sportive, avea favoriţii lui, fiecare încerca să nu scape nici
o emisiune, pentru că într-adevăr ar fi fost o mare pierdere.
Se-nţelege că cei care se ocupau cu propaganda, la cel mai înalt
nivel, şi-au dat seama repede peste ce mină de aur au nimerit, aşa că
numerele, cândva artistice cu adevărat, au început să fie împănate cu
idei politice, laudative, la adresa celor doi “mari conducători” pe carei
aveam la cârma ţării. N-a trecut mult şi s-a ajuns la o monstruoasă
plăcintă în care nu mai era vorba decât de EA şi de EL. Restul nu
mai conta. Chiar şi obiceiurile strămoşeşti, cum ar fi “ieşitul la arat”
erau închinate “Marelui Cârmaci”. Şi ăsta-i numai un exemplu.
Tot la început, filmările se făceau la întreaga emisiune într-o
sală de spectacol, pe o scenă normală. Cineva a avut ideea “genială” s-
o scoată afară pe biata “Cântare”, pentru că numai în exterior putea
să capete o aşa grandoare. Şi a căpătat. Încet-încet s-a ajuns, de la 50-
100 de oameni, cât avea un cor, să vedem câteva mii, înşirate pe străzi
ori pe stadioane. Un dans popular nu mai avea 10-12 perechi, ci
câteva sute, iar un biet recitator, fie el şi amator, musai avea în spate
câteva sute de figuranţi, cu portrete şi drapele în mâini. Culmea
gigantismului l-a atins judeţul Neamţ, unde pentru fiecare număr se
scoteau zeci de mii de “oameni ai muncii” costumaţi diferit, de la pionieri
la mineri, de la şoimi, la sudori ş.a.m.d. Pentru a putea fi
cuprinşi în imagine se foloseau la filmări helicoptere şi macarale
uriaşe.
Atât de dragă le era această emisiune soţilor Ceauşescu, încât,
pentru a nu pierde vreuna, se înregistrau pe casete şi ei le urmăreau,
atunci când erau plecaţi în străinătate, la aceeaşi oră, fie în avion, fie
la hotel, fie pe unde mai bănănăiau. Repet, la ora la care se difuza şi
la Bucureşti.
La realizarea “Cântării României” a participat toată Televiziunea,
cine spune că nu, mănâncă gogoşi. Era sarcină de serviciu şi nu
te puteai sustrage de la aşa ceva. Nu uitaţi că alte televiziuni nu mai
erau atunci, iar odată pus pe liber, fiindcă asta te aştepta, ai fi vândut
covrigi. În cel mai bun caz. Nu e o scuză, e un adevăr.
Dar, să vedem pe scurt, cum se făcea această emisiune. Ca bucătărie.
Judeţul confecţiona un scenariu – deşi la toate judeţele scenariul
era identic – apela la compuzitorii ori textierii de pe plan
local, sau solicitau – pe bani buni – material de la “centru”. Scenariul