etica profesionala

asupra mecanismului funcţionării conştiinţei mature, al doilea, asupra modului în care ea
se maturizează, se formează; primul cercetează conştiinţa în mod prioritar din punctul de
vedere al formei ei, al doilea din punctul de vedere al conţinutului ei concret. De fapt,
conştiinţa se cristalizează în procesul socializării şi educaţiei, arătînd în permanenţă
copiilor „ce este bine şi ce este rău”. La stadiile timpurii ale formării personalităţii
conştiinţa se manifestă ca o voce a altora – a părinţilor, a colegilor, care se exteriorizează
prin teama de a nu fi încuviinţat, condamnat de către aceştia pentru acţiunile individului
în cauză. Însă odată formată, conştiinţa vorbeşte într-o limba ce nu recunoaşte categoriile
de timp şi spaţiu. Conştiinţa este vocea „altui eu” ce vorbeşte parcă în numele eternităţii
adresîndu-se către demnitatea personalităţii. Conştiinţa reprezintă responsabilitatea
profesionalului în faţa sa, a personalităţii purtătoare de valori supreme, universale.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea acţiunilor în raport
cu datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform conştiinţei este o acţiune dictată de
simţul datoriei, este o acţiune pe care o cere conştiinţa. Adică conştiinţa insistă ca
datoria să fie îndeplinită. Mulţi filozofi consideră că un om nu trebuie blamat cînd se
conformează conştiinţei sale rătăcite, deoarece, prin definiţie, el face în acest caz tot
ce-i stă în putinţă spre a face binele. Consecinţele sociale posibile ale acestui caz s-ar
putea să fie întrucîtva limitate de teza (la fel de controversată şi ea) că există credinţe
uneori prea extreme pentru a putea fi împărtăşite în mod conştient.
În limbajul cotidian utilizăm adeseori expresiile „conştiinţă împăcată” sau „conştiinţă
curată”. Ele presupun că omul înţelege să-şi onoreze obligaţiunile şi să realizeze
toate posibilităţile într-o situaţie concretă dată. Strict vorbind, în aceste cazuri este vorba
despre demnitate, iar conştiinţa „curată”, „împăcată”, dacă este înţeleasă în sens direct,
reprezintă un semn sigur al lipsei de conştiinţă, mai precis nu al lipsei de conştiinţă, ci al
tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei. Este o funcţie a diavolului. Nu întîmplător este
acceptat a considera că o „conştiinţă curată”, starea de conştiinţă „curată”, „liniştitoare”,
dacă este înţeleasă în sens direct, reprezintă un semn autentic al lipsei de conştiinţă, nu
de lipsă a conştiinţei, ci a tendinţei de a nu lua act de judecăţile ei. Din această cauză, nu
întîmplător este acceptat a considera că „conştiinţa curată” este o ficţiune a diavolului.
De cele mai multe ori se întîlneşte expresia „libertatea de conştiinţă”, ceea ce
presupune dreptul profesionalului la independenţa vieţii spirituale interioare, libertatea
credinţei şi a exercitării organizate a cultului.
Însă în sens strict etic cuvîntul „conştiinţă” nu poate fi altul decît liber. Iar libertatea
în sens de continuitate nu înseamnă nimic altceva decît a trăi o viaţă în conformitate
cu conştiinţa.
4. Libertatea, necesitatea şi responsabilitatea profesională
Întrucît istoria reflexiei pe tema libertăţii este infinit mai bogată şi mai
sistematizată decît aceea despre restul temelor din problematica eticii, vom începe cu
invocarea cîtorva poziţii fundamentale de gîndire privind libertatea.
Pentru început vom elucida două soluţii extreme cu privire la problema în cauză
– fatalismul şi voluntarismul.
Poziţia fatalistă apare mai întîi în expresie mitică. Spre exemplu, în poemul
indian Bhagavad Gita eroul nu ar vrea să acţioneze, fiind prins într-un război fratricid
– este sfătuit de către „vocea zeului” să acţioneze, cu argumentul că toate acţiunile
99